Cum se întâmplă de multe ori în ultima perioadă, încep postarea cam pe unde cred că trebuie şi văd eu unde ajung. Nu ascund că de multe ori nu a ieşit aşa cum intenţionam la început, de parcă degetele începeau să aibă voinţă proprie şi duceau cuvintele unde voiau ele. La sfârşit poate era gata, dar eu nu eram mulţumit pentru că nu acolo voiam să pun punct. Posibil şi acum să fie la fel. Oricum, firele de împletit le am în minte. Să vedem ce iese.
Înainte să încep, datoria: http://www.nationalgallery.org.uk/paintings/annibale-carracci-christ-appearing-to-saint-peter-on-the-appian-way, locul de unde am luat poza. Și abia acum
Încep cu Sienkiewicz. Prima carte citită a fost Potopul, în adolescenţă. Era cu istorie măreaţă, cu eroi măreţi şi era cu un popor care refuza să se dezintegreze, deşi toţi din jur asta voiau. Pe urmă mi-am completat trilogia, dar era târziu, eram cinic şi mai şi citisem nişte critici literare. A rămas admiraţia pentru polonezi care au refuzat să dispară, chiar şi când Polonia dispăruse de pe hartă. Noi avem o ţară pe hartă. Dar ne încăpăţânăm să dispărem..
De la tata auzisem de Ben-Hur, care nu se prea găsea pe vremuri, că era cu creştinism. El o citise când era tânăr şi eram invidios pentru asta (dă-ăă, normal că eram…). Abia după ’90 am găsit-o, dar din nou eram prea cinic. La fel cu Quo vadis, citită pe la 25 de ani. Pentru că pe urmă a urmat Lloyd Douglas cu Cămaşa şi Marele pescar, lucrurile s-au amestecat în capul meu într-un puzzle destul de legat, dar în care nu mai ştiu cine a scris ce. Rămâne scena de final care, aşa cum învăţam pe vremuri în clasaopta, dă explicaţia titlului. Petru pleacă din Roma şi se întâlneşte cu Iisus, care se duce spre Roma şi îl întreabă: Quo vadis? Unde te duci? Întrebare care mie mi se pare mai de actualitate decât oricare alta, dar pentru că e adresată speciei umane actuale.
Al doilea fir e din alt registru, dar e necesar pentru împletitură. E o povestire sf, pe care am citit-o cumva în aceeaşi perioadă cu Potopul. Specia umană descoperă călătoria în timp, se duce în trecut să studieze cum a apărut viaţa pe pământ şi stupoare, nu găseşte nicio bucată de viaţă, nici urmă de adene, nici ţipenie de cromozom. Şi specia umană ajunge la fantastica idee (de aia e s-fiction) că apariţia vieţii pe pământ se datorează speciei umane, care trimite un om în trecutul pustiu al planetei, om care aruncă în oceanul primordial (adică ăla de la începuturi, pentru că ăsta e sensul cuvântului primordial, nu cum e folosit în vremurile actuale) nişte adene de euglene şi amibe, care urmau să stea la baza vieţii, care urma să se dezvolte spre specia umană, care urma să descopere călătoria în timp şi aşa urma să se închidă bucla temporală… nebunie curată, nu? cum să te gândeşti că specia umană se autocreează… Aşa că este trimis un om în trecutul pustiu şi laifles al planetei, şi el stă pe malul oceanului pustiu şi neviu, cu cutia de cromozomi în mână. Şi când să verse cocosmacul cu germenii viitoarei vieţi, aude în minte o voce, care era vocea planetei, pentru că planeta avea atunci o conştiinţă. Şi planeta îl roagă să nu facă ce venise să facă, pentru că viaţa care va apărea va sugruma conştiinţa planetei, care va muri şi va rămâne un corp inert care va fi violat din toate poziţiile de viaţa care se va dezvolta din cutia pe care el o ţine în mână. Şi eroul nostru rămâne în dilemă. Să verse ciorba proteică în ocean şi să dea viaţă vieţii, sau să se abţină şi să dispară el însuşi, lăsând planeta să trăiască singură şi pustie. Mă rog, totuşi suntem aici, aşa că ştim ce a făcut… în cele din urmă.
Al treilea fir, că văd marginea de jos a foii, e cumva plecat din al doilea şi e cu rezonanţa Schumann (pun link aici pentru cei care nu ştiu şi vor să ştie). Pentru cei care nu ştiu şi asta le ajunge, rezonanţa asta e considerată de unii un fel de respiraţie sau de ritm cardiac al planetei. Cumva ea e cea care măsoară ritmul trecerii timpului aici, aşa că o respiraţie planetară mai rapidă duce la o trăire subiectivă a timpului mai rapidă. Cu alte cuvinte, aşa cum de multe ori auzim şi spunem, nu ne mai ajunge timpul. Trăim prea repede şi nu mai avem timp să facem ce avem de făcut. Timpul zboară, suntem mereu în întârziere, niciodată la timp şi niciodată în tihnă. Vremurile lui Moromete au trecut. Timpul nu mai are răbdare cu oamenii.
Se pare că fenomenul a început prin anii ’70-’80. Cauza lui nu e cunoscută. Ne mărginim doar să îl înregistrăm şi să suferim de pe urma lui. Dar eu personal, maniac al întrebării de ce? şi al căutării răspunsurilor, indiferent cât de fantasmagorice, nu pot să nu mă gândesc la maşinile şi avioanele inventate de oameni, care merg din ce în ce mai repede şi care forţează omul să trăiască din ce în ce mai repede, şi pentru a face faţă construieşte maşini şi avioane şi mai rapide şi totul e tot mai repede, ca într-un vârtej, care te învârte tot mai repede pe măsură ce te apropii de centrul lui, dar te şi trage tot mai adânc. Şi oare nu specia umană cu inconştientul ei colectiv imens, care trăieşte din ce în ce mai repede, sileşte biata planetă să gâfâie mai repede? Oare biata planetă nu ar respira şi ea mai omeneşte dacă nu ar fi oamenii care să alerge pe suprafaţa ei?
Şi atunci unesc firele şi întreb: Unde te grăbeşti, omule? Unde ne grăbeşti?
Poienita lu' Ene 