Bacuri, capacități, mamuți

Vara, cu examenele de capacitate și bac, este sezonul când părinților li se iau niște ochelari de la ochi. Sunt ochelarii pe care îi poartă când se uită la copiii lor, mai ales la băieți, cei care au acum 14-15 sau 18-19 ani.

Când respectivii copii sau adolescenți iau niște note monstruos de mari la capacități și bacuri, părinții respectivilor sunt mai mult decât uimiți. Adică cum, loaza și leneșul, ăla de trebuia să înjug boii la el ca să învețe, a luat nooobzeci sau nooșaizeci sau noodoozeci? Păi cum așa, că nu a învățat nimic. Numai eu știu când am stat cu gura pe el să învețe, de câte ori i-am spus că ajunge la cine știe ce grup școlar sau liceu industrial, de câte ori i-am zis că nu ia bacul dacă nu învață…

Ok, trec de factori vremelnico-indiferenți care ar putea justifica note mari. Gen subiecte facile, distanțări sociopate, ministrese care seamănă la vorbă cu Dolores Umbridge, interese politice, țara te vrea prost, generația actuală atât de diferită chiar și de milenialii atât de diferiți de bumării care sunt părinții etc. Ce rămâne?

Rămâne un copil sau adolescent care se confruntă prima oară în viață (la capacitate) sau a doua (la bac) cu lumea mare din jur, ieșind din lumea mică a familiei. Să nu vorbim de simulări sau alte semi-masturbări mentale. Să fim cu picioarele pe pământ, ăștia micii știu perfect când ceva e pe bune sau când e feic. Și depun fix atâta efort cât e nevoie să aibă liniște acasă.

La confruntarea cu lumea mare, copilul/adolescentul dovedește că imaginea pe care lumea mică o are despre el este complet greșită. O loază leneșă care omoară internetul și jocurile și pierde timpul aiurea, fără să se gândească la viitorul lui. Păi și atunci, de unde nooobzeci?

Ieri mă uitam, în starea obișnuită de duminicitate semi-vegetală, la teveu, la un film de desene animate (da, copilul din mine încă nu a văzut destule desene animate, bine?). Și era Epoca de gheață doi, pe care îl mai văzusem de vreo cinșpe ori (nu de destule ori, bine?)

Și acolo e, dacă nu ați văzut sau nu vă amintiți, o mamuțică (nu e greșeală, nu am vrut să scriu maimuțică. E o mamuțică, adică o mamută diminutivată). Mamuțica asta, pe care o cheamă Ellie, a devenit orfană de mică și a fost adoptată de doi frați oposumi care i-au spus că e sora lor (oposumi mai primitivi așa, mai dungați, că treaba se petrece pe la sfârșitul ultimei glaciațiuni).

Și Ellie e crescută de cei doi oposumi ca un oposum. Adică e învățată să se ferească de vulturi care ar putea să o ridice în gheare, să doarmă în copaci, să se furișeze din tufiș în tufiș și tot așa. Adică tot ce face un oposum ca să supraviețuiască în cei doi ani de viață (bine, aici făcătorii filmului au cam… mă rog, le-au dat poțiune de viață lungă celor doi frați oposumi, până când Ellie se face ditai bunăciunea de mamută).

Iar faptul că ea e oposumă și nimic altceva e atât de înrădăcinat în mintea lui Ellie încât e un adevăr inconstestabil. Pentru ea. De aia se și comportă ca o oposumă (drept că are și ea un of la viața ei, că niciunul dintre ăilalți oposumi, nu frații ei, nu-i face ochi dulci, așa că ea crede că e o oposumă urâtă și fără sexapil).

Nu doar că se comportă ca o oposumă, ci ține morțiș că e una. Ellie se întâlnește cu Manny, un mamut cu o imagine de sine corectă, trecut prin viață, acum singur după ce niște strămoși îndepărtați de Homo sapiens îi omoară nevasta și copilul (înainte de Epoca de gheață unu).

Și Ellie continuă, chiar și după ce Manny e în preajma ei, să se comporte ca un oposum, sub atenta supraveghere și încurajare a celor doi oposumi-frați adoptivi. Adică să facă pe moarta când vede un vultur planând deasupra ei, să se furișeze cu un tufiș deasupra capului ca să se camufleze, spre marea mirare a lui Manny, care nu înțelege prin ce schingiuire a imaginii de sine ajunge Ellie să se teamă că un vultur o va ridica în aripi pe ea, ditai mamuta. Pentru că el o vede pe Ellie ca pe o mamută. Ceea ce de fapt și este.

Ellie e atât de convinsă că e oposum încât nici confruntarea directă nu e de ajutor. Când Manny îi spune că urmele lor în glod sunt identice, ea spune că de fapt sunt doar urmele lui, că ea e oposum și oposumii nu lasă urme când merg, pentru că sunt ușori.

Iar când Manny îi arată umbrele lor identice, aruncate de soarele din spatele lor, Ellie nu mai poate nega evidența, dar o răstălmăcește: A, da, chiar, avem umbre la fel, deci și tu, Manny, ești ceva corcitură de oposum.

Negarea evidenței sau răstălmăcirea ei este preferabilă în orice moment negării identității proprii. Lui Ellie i s-a spus, încă de când a fost adoptată de cei doi oposumi, că este un oposum. Pentru orfana care era când a fost adoptată, asta a fost ancora de care s-a agățat, identitatea care i s-a oferit, iar cei doi oposumi adoptivi au fost primele ființe pe care le-a cunoscut și care i-au dat de înțeles că înseamnă ceva pe lumea asta. Măcar pentru ei, care au fost acolo când era singură și nu însemna nimic pentru nimeni.

Iar ce i-au spus ei s-a întipărit cu litere de foc în mintea lui Ellie, și s-a întărit cu fiecare zi în care i s-a repetat că e o oposumă: tu însemni ceva pentru noi, adică însemni o oposumă. Păi, și atunci ce putea biata mamuțică să facă? Normal, da, sunt oposumă ca și voi, de vreme ce îmi spuneți asta, pentru că voi sunteți singurii cărora vă pasă de mine.

Și e nevoie de multă peliculă de film până se acumulează o masă critică de indicii și fapte în mintea lui Ellie, iar declanșatorul e ajungerea în locul unde Ellie era mică, speriată și singură, înainte să fie găsită de cei oposumi.

Abia acum Ellie e pregătită să accepte, fără să o ia razna cu capul, adevărul adevărat, că e o mamută în toată puterea cuvântului. Așa că acceptă.

Aici producătorii, pentru că public american și pentru că hepiend, o cam cotesc de la mersul firesc al lucrurilor, adică Ellie nu îi calcă pe cap pe cei doi oposumi, ci continuă să fie un fel de sora lor ceva mai mare. De multe ori în realitate, după o asemenea revelație, Ellie îi calcă pe cei doi în picioare și le întoarce și afișele cu fața în jos, să nu le mai vadă vreodată. În fine…

Despre avantajele celor doi oposumi care au o rudă în realitate mamut, rămâne să te gândești tu, care ai avut răbdare să citești până aici.

A, și mai gândește-te la ceva: ție ce ți s-a spus că ești în familia unde ai crescut? Iar, dacă ai acum copii, ce le spui că sunt?

Ilustrația

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s