Nu e vorba de anul 2048. Oricum, ar fi prostesc și deșănțat de vanitos să îmi închipui că o să ajung în acel an. Nu, e vorba de un joc la computer (iar!). Ca marea majoritate a jocurilor în ultima vreme, îl am de la Ioana, nu mi l-a arătat ea activ, că nu are vanități de-astea, ci l-am furat eu peste umărul ei. E atât de simplu că e prostesc, dar e atât de ca viața că îmi vine să dau cu tableta de pământ.
Aduni cifre și numere. Adică pe 2 cu 2, pe 4 cu 4 și tot așa, scopul intermediar fiind să aduni 1024 cu 1024 și să îți dea 2048. Scopul final e să faci cât mai mult și să intri în tabelul cu cele mai multe puncte de pe internet (fix ca viața, faceți bani să trăiți, apoi faceți mai mulți să trăiți mai bine, apoi strângeți cât mai mulți bani, ca să vă mândriți cu ei la alții). Dacă vreți puteți să îl încercați, dacă nu vreți să-l încercați, vă felicit, are un potențial adictiv imens, ca toate joculețele simple.
Inițial am jucat în Olanda, seara, prea obosit să fac ceva mai intelectualnic și prea chinuit de diferența de oră ca să pot dormi la o oră locală mult mai apropiată de seară decât de noapte. jucam jocul așa cum apare pe saitul italianului care l-a inventat.
Pe urmă, acasă ajungând, tableta mea cât palma unui copil a zis că nu-i place de jocul ăla, adică îl reseta când i se prea că îmi merge prea bine (și aici a fost prima chestie care mi-a dat ideea acestei postări). Așa că am apelat la app-ul pentru tabletă, l-am instalat și am reluat (speram eu) goana după un record de peste 60k.
Ei bine, nu. Nu se mai poate. În varianta app, jocul e un câine rău, care nu doar că speculează orice greșeală, dar o și provoacă prin distribuția noilor cifre. Așa că, trecând de sâcâielile tabletei, care dă totul în sus când ar trebui în jos, doar eu și cu jocul, față în față, mi-a fost imposibil să ajung până acum la 40k.
Ideea e că niciodată, niciodată, dar absolut niciodată, jocul nu face ceea ce sper eu că va face la următoarea mutare. Dimpotrivă, de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, face exact ce trebuie ca să mă aducă mai aproape de pierzanie. Când ajung cu trei sferturi de tablă plină, sfărșitul e mai imparabil, mai imanent și mai iminent decât moartea și impozitele.
Și adică de ce jocul varianta app nu poate fi și el mai milos decât varianta originală?
Pentru că am plecat de acasă. Am plecat de la mediul prietenos (chiar și grafica originală este mult mai prietenoasă decât varianta app, așa mi se pare mie), care îmi ierta greșelile și îmi permitea să le îndrept sau mi le tolera și așa neîndreptate. Am plecat de acasă, unde se întâmpla ce speram eu să se întâmple și unde aveam cât de cât siguranța că după 2 va veni un alt 2 cu care să îl leg pe urmă de 4, apoi 8 și hai spre 4096…
Nu. Acum, că am plecat de acasă, nimic din ce sper să se întâmple nu se mai întâmplă. Acum, jocul mi-o trage la fel ca viața. Dacă e să se întâmple ceva nasol, acel ceva nasol se va întâmpla. Dacă voi continua să sper, voi fi tot mai dezamăgit. Dimpotrivă, dacă am ceva de făcut, e să mă aștept la ce e mai rău.
E o mare diferență între a spera și a te aștepta. Speranța o porți în inimă, și speri să fie ceva bun, să ți se întâmple ceva bun, sau să nu se întâmple ceva rău. Speranța e ce mă mână înainte, speranța că mâine va fi mai bine, că voi avea un succes, că voi câștiga la loto, că voi fi mai liniștit, mai fericit. Speranța ne face oameni. Speranța poartă în ea sămânța dezamăgirii, pentru că dacă nu se împlinește, suntem dezamăgiți. Și dezamăgirea este și ea printre cele care ne definesc umanitatea.
Așteptarea este în minte. Este obiectivul care vine să contrazică subiectivitatea speranței. Ca să fiu cinstit cu mine, ar fi cazul, după fiecare eșec, să mă întreb dacă nu cumva mă așteptam la el. Iar dacă sunt dezamăgit de eșec, oare nu cumva mi-am ascultat prea mult speranțele și prea puțin așteptările?
Asta mă învață 2048. Că, în lumea de dincolo de ușa cu care am fost obișnuit de mic, nimic nu e simplu, nimic nu mai merge ca înainte, legile se schimbă, iar speranța că totul va merge bine e doar o speranță, cea care, cu cât e mai mare, cu atât ascunde mai bine dezamăgirea din spatele ei.
Acum nu mai joc 2048 de distracție, seara înainte să adorm, făcând greșeli și nepăsându-mi, pentru că oricum urmează să fiu iertat. Nu mai joc pentru că nu aș mai putea adormi de atâta adrenalină. Folosesc jocul ca doping psihic. Joc înainte de a pleca la o întâlnire importantă, când mă pregătesc pentru o zi grea, când mă așteaptă o sarcină dificilă. Joc pentru a-mi aminti că, odată ieșit pe ușă, se cuvine să am așteptări și nu speranțe.
Poienita lu' Ene 
Reblogged this on raresstoian.
De ce sa nu dam o sansa sperantei ? Ne e frica de implinirea ei ?
Stii, de multe ori aud oameni carora li se indeplinesc dorintele de o viata si apoi nu stiu ce sa faca mai departe. Ultima oara a fost cam asa: o femeie care isi dorise dintotdeauna ca mamei ei sa ii pese si de ea, adica de femeia de care vorbesc. Dupa ce a muncit zdravan, dupa ce a devenit ce nu credea ca va fi vreodata, mama i-a acordat in fine atentie si i-a cerut parerea. Iar reactia femeii a fost: wow, how weird! Niciodata nu am vazut-o pe mama in postura asta, asa ca nici nu am stiut cum sa reactionez. Zic: Bine, dar asta ti-ai dorit mereu! ZIce: Da, dar cand am ajuns acolo, nu am stiut ce sa fac, aia nu era mama mea… asa cum o stiam eu.
Ma intreb in ce masura ne acordam permisiunea de a gresi, de a acorda prioritate insolitului alaturi de ratiune, fiind surprinsi de viata cu manifestarile/circumstantele ei sub forma vailor, varfurilor 🙂
Eu cred ca asteptarea este mai paguboasa decat speranta. Asteptarea este legata de rezultate si ca atare implica experienta dobandita prin prisma perceptiei/intelegerii mele cu privire la mediu, la experientele traite etc..perceptie poate sau nu poate sa fie conforma cu realitatea.. 🙂 De exemplu ma astept sa fiu refuzata, pentru ca in situatii x nu s-a intamplat altfel, sau ma astept ca prietenul meu sa nu ma tradaze pt ca il stiu de o viata . De fapt ca sa fiu sincera nici nu-mi pun problema ca e posibil sa intervina tradarea… Si exemplele pot continua. Speranta are in ea elementul surpriza: imi doresc cutare lucru- din start stiu ca se poate intampla întocmai sau nu …Daca se va intampla voi fi bucuroasa nu se va intampla nu voi fi trista dar poate ca voi constientiza ca e mai mult decat o speranta, e o dorinta……ca speranta s-a transformat in dorinta si atunci e nevoie de o stategie ( desigur nu ma includ in acest caz castigul la loto 🙂 ) de pus in aplicare pentru a-mi indeplini dorinta. Pentru ca n-am castigat la loto niciodata in toata viata mea, nu-mi tai venele dar pentru ca nu m-am asteptat sa ma tradazeze prietenul meu din copilarie sufar ca un caine. Si atunci unde ar fi echilibrul intre asteptare si speranta ? Pai in permanenta e nevoie de reconfigurarile asteptarilor….lumea e dinamica si deci schimbatoare, eu functionez in lume si atunci e nevoie de flexibilitate mare din partea in privinta asteptarilor pe care pot sau nu sa le am…in functie de situatie. Sper, imi doresc ca, copilul meu sa traiasca intr-o lume mai buna…. si speranta asta ma determina de exemplu …sa caut sa-l pregatesc pentru o lume mai buna…adica sa fac ceva concret in prezent pentru speranta asta a mea Cam aceasta ar fi, din perspectiva mea diferenta dintre asteptare si speranta .