Pădurea

Olville rămăsese departe în urma lor. Mergeau la pas acum, alături de drumul principal, prin pădure, să nu fie văzuți dacă erau patrule trimise în căutarea lor.
Antitona vorbea. În sfârșit vorbea. Despre tot şi toate. Avea de spus ceva despre copacii printre care treceau, despre un şanţ peste care sărea calul, despre cal cum merge de bine, pernuţa ce comodă e, cât de drăguţ a fost Mithril că s-a gândit la ea să-i facă rost de pernuță. Şi multe, multe întrebări. Unde mergeau? De ce? Ce urmau să facă acolo? Dar el pe cine ştia acolo? Şi cum era acolo unde mergeau?
Orcul tăcea. Avea nevoie să chibzuiască. Găsise, căutând în coburii șeii, un alt pergament. Semăna cu cel din raniţă. Textul era același, în limba orcilor: Aminteşte-ţi de unde ai plecat! Am nevoie de tine!
Din nou, aceeaşi întrebare. Cum ajunsese mesajul în desaga acestui cal? Cine îl scrisese? Ieri nici nu ştia că acest cal trăiește, nici pomeneală că o să îl cumpere şi o să îl călărească. Marcel era departe în urmă. Şi nici nu credea că ar fi aflat ceva de la el. Marcel ştia să tacă atunci când trebuia.
Mesajul îi spunea că cineva avea nevoie de el. Cel puţin, atât înțelegea el.
Cine? De ce? Nu conta acum. Ştia că Olville devenise primejdios pentru el încă de când maestrul Gion Son dispăruse. Ştiuse că trebuie să plece de acolo. Ştiuse că nu are multe şanse să îl găsească. Iar încercarea de a-şi căuta maestrul îl dusese în închisoare.
Unde să se ducă? Acolo, în închisoare, încă înainte să găsească primul mesaj, se gândise să se întoarcă în satul lui natal. Trecuseră douăzeci de ierni şi spera că lucrurile se schimbaseră. Poate că vărul său plecase, sau fusese omorât, sau poate conducătorul tribului îl liniştise. Cine ştie?
Voia să revadă casa în care trăise cu tatăl lui. Voia să revadă locurile copilăriei lui.
Iar după asta… avea de găsit urmele mamei lui. Să găsească în Imperiul zguduit de zvonurile războiului urmele unei elfe de acum treizeci de ierni… să caute o picătură de apă în lac.
Întâi avea de mers în locul naşterii lui. Se va întoarce în Olville să îşi găsească maestrul după ce va da de urmele mamei. Acum ar fi fost prea primejdios. Şi atunci va da, poate, și de acea persoană importantă care pusese la cale cursa în care căzuse și care îl dusese în închisoare.
Îl trezi un ghiont în burtă. Se uită în jos şi văzu faţa fetei-nain ridicată spre el:
-Ei?
-Mm…!
-Ziceam să căutăm loc de popas. Nu eşti atent când vorbesc cu tine?
Măsură din ochi umbrele copacilor. Timpul trecuse repede, se apropia noaptea. În pădure nu se simţea în largul lui, prea multe locuri de ambuscade. Trăise în oraşe prea mult timp. Aici nu se simțea în siguranță.
-Da. Ai dreptate. E momentul să căutăm un loc fără primejdii unde să ne putem odihni. Am văzut că ai ceva raţii în raniţa aia a ta.
-O! Ţi-ai băgat nasul în raniţa mea! Cât de nepoliticos! Nu ştii că un domn nu se uită în raniţa unei domnişoare? O!
-Raniţa aia era la îndemână, iar eu n-am zis nicicând că-s domn. Aşa că mai bine cască ochii şi nu gura, să găsim un loc potrivit. Ziceai că te pricepi să trăieşti în pădure.
-A, fără îndoială. Dacă îmi spui ce cauţi, găsim. Pe malul unei ape ar fi şi mai bine, să putem să ne spălăm… nu? uite, dacă o iei într-acolo, o să găsim un pârâu înainte de apusul soarelui.

Pierduseră drumul principal din vedere şi se adânciseră în pădure în direcţia arătată de Antitona. Mergeau de ceva vreme şi Mithril începuse să se întrebe dacă nu cumva fata greşise când arătase acel drum.
Dintr-o dată, ceva din minte îi şopti: Primejdie! În clipa următoare alunecă de pe calul care începuse să se cabreze speriat. Aruncă frâul fetei şi şopti: Stai aici şi ţine-te bine! Ateriză ghemuit, cu sabia într-o mână şi pumnalul în cealaltă, scrutând printre copaci.
Lupii urmăriseră multă vreme acel cerb ciudat fără coarne şi care mirosea altfel decât alți cerbi. Dar apropierea drumului nu le plăcea. Se ţinuseră totuşi după pradă, în aşteptarea unui moment prielnic.
Pe urmă cerbul fără coarne o cotise spre pădurea deasă şi se îndepărtase de locul unde era primejdie pentru ei. Puteau aşadar să atace în voie. Porniră vânătoarea, aşa cum făcuseră de atâtea ori. Planul era să alerge acel cerb până o să fie istovit, apoi să-i sară la gât, să-l trântească la pământ şi să-l sfârtece.
Doar că cerbul fără coarne nu o luă la goană. Era speriat, da, dar nu fugea. Se ridica în două picioare, scotea sunete ciudate, dar nu fugea. Lupii se opriră. Nu doar că nu fugea, dar lângă el apăruse dintr-o dată ceva cu două picioare, care mirosea ciudat şi mârâia la ei.
Mithril nu se mai bătuse cu lupi până acum. Descălecase. Avea mai multă libertate de mişcare. Ştia că lupii vor ataca pe rând câtă vreme va sta în picioare şi îl văzuse imediat pe cel care urma să fie primul. Furia Orcului era aproape. Mârâi şi el, arătându-şi colţii. Se opriră la auzul mârâitului şi profită să îşi înfăşoare pelerina pe braţul stâng.
Îl supăra foarte tare calul care tropăia şi necheza în spatele lui, dar nu putea să îşi ia ochii de la lupul conducător. Apoi, calul se linişti. Mai fornăia tare, mai dădea cu copita în pământ, dar era mult mai liniştit. Aruncă o privire în spate şi văzu fata care îi şoptea ceva calului la ureche…
Şi reveni destul de iute ca să vadă lupul cum sărea spre pieptul lui. Fără un gând, lovi cu sabia scurtă. O simţi cum se înfundă în carnea lupului şi loveşte un os. Pe urmă simţi o durere ascuţită spre umăr, unde lupul reuşise să-şi înfigă colţii. Înfipse şi pumnalul din lateral în coastele lupului, îl scoase iute şi reuşi să-şi elibereze şi sabia. Braţul îl ardea şi sabia părea mult mai grea.
Nu avu timp să treacă sabia în stânga, ceilalţi lupi întărâtaţi de luptă dădeau năvală mârâind spre el şi spre cal. Auzi un zbârnâit ciudat şi dintr-o dată unul din lupi se opri şi fugi printre copaci schelălăind, cu un pumnal înfipt în coaste.
Ceilalţi doi îşi luaseră avânt şi erau deja în plin salt spre el. Pe cel din stânga îl primi cu braţul întins, simţi greutatea lupului atârnată de el şi cum colţii încercau să sfârtece pelerina, să ajungă la carne. Pe celălalt reuşi să îl lovească slab cu sabia înainte să fie apucat de picior şi smucit într-o parte. Aproape căzu din cauza smuciturii, dar îşi reveni repede. Ştia că nu mai are şanse dacă va cădea. Lovi din nou cu sabia de sus spre gâtul lupului şi reuşi să-l străpungă puţin, dar lovitura îi smulse sabia din mâna rănită.
Lupul din stânga dăduse drumul braţului învelit în pelerină şi se pregătea să-i sară din nou la gât. Auzi un sfârâit aproape de capul lui şi văzu un pumnal cum se înfige în coastele lupului, atât de adânc încât acesta, rănit de moarte, căzu la pământ.
Privi peste umăr, gâfâind. Pulpa nu-l durea aşa tare, dar umărul zvâcnea, simţea sângele cum se prelinge spre cot. Fata ţinea strâns frâul calului şi privea ţintă la lupul care gemea încet, cu sângele curgând pe lângă pumnalul înfipt în el.
Mithril şopti:
-Gata, s-a terminat.
Văzu că nu se mişcă, privea în continuare la lup. O strigă:
-Antitona!
Tresări violent şi se uită la el ca şi cum atunci îl vedea pentru prima oară.
-Antitona, gata. Am scăpat.
O văzu că sare de pe calul care începu să dea semne de nelinişte. Mithril apucă într-o clipă frâul şi duse calul, şchiopătând, spre un copac unde îl legă. Când se întoarse, o văzu pe Antitona aplecată peste lupul lovit de ea. Îl mângâia, deşi murise. Îi văzu lacrimi în ochi.
-Nu te necăji, mormăi încurcat. Ai făcut ce trebuia. Dacă nu pentru mine, măcar pentru cal.
-Vibrant, şopti ea. Îl cheamă Vibrant… Se ridică în picioare şi îl luă de mână. Grăi cu glasul ei obişnuit:
-Scoate tunica să vedem ce e cu rana din umăr. Am nişte bandaje curate în raniţă.

Antitona fusese luată prin surprindere de atacul lupilor. Simţise animale în preajmă, dar nu simţise şi răutatea lor.
Când calul începuse să se agite, Mithril sărise brusc din şa. Se pomenise în mâini cu frâul unui cal agitat care voia să fugă cu ea în spate, aşa că multe clipe fusese ocupată să îl liniştească. Îi şoptise şi în minte, şi cu vocea, să fie liniştit că va fi bine. Din fericire, de cum se simțise bine călărind, reuşise să îşi lege mintea de mintea lui. El o acceptase în spiritul lui de cal. Iar comuniunea lor fusese pecetluită când ea îi dăduse numele, primul nume care îi trecuse prin minte, iar el se simţea bine cu acel nume.
Într-un târziu, Vibrant înţelesese că trebuie să stea nemişcat ca ea să-l poată apăra. Iar ea putuse să îşi ia pumnalele şi să lovească unul din lupii care îl ameninţau pe Mithril. Pe urmă el mai omorâse unul, dar se mişca atât de repede încât avusese nevoie de mult curaj să arunce pumnalul în ultimul lup.
Acum, lupta se terminase, iar ea încă nu-şi revenea din durerea pe care o simţise de la lupii ucişi. Avu nevoie de multă stăpânire de sine ca să se ocupe de rănile tovarăşului ei. Nu erau adânci, tunica şi pantalonii de piele îl apăraseră oarecum, dar se puteau înfierbânta repede. Avea în raniţă o alifie care mergea foarte bine la rănile muşcate.
După ce terminase, Mithril îi mulţumise cu un mârâit. Era din nou morocănos, ca de obicei. Căutaseră celălalt lup, care murise nu prea departe, cu pumnalul Antitonei înfipt în coaste. Apoi plecaseră mai departe să găsească apa pe care o căutau.
Ilustrația

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s