Târguiala

-Va trebui să plecăm amândoi din Olville.
Cei doi stăteau pe un trunchi de copac, la o sută de paşi de garnizoană. Găsiseră un pâlc de copaci care îi ascundea şi Mithril îi făcuse semn Antitonei să se aşeze. Avea nevoie de timp să-şi facă un plan.
Avea nevoie în primul rând de bani. Furase o armură imperială aproape întreagă şi două săbii lungi pe care nu prea ştia să le folosească. Oricum, strigau de la o bătaie de săgeată că le avea de la imperiali. Ştia unde să le vândă repede şi pe bani buni.
Avea nevoie de un cal. Ştia de unde să-l ia repede şi ieftin. Ăsta era oraşul în care trăise ultimele zece ierni. Cunoştea cartierele cu ochii închişi. Aşa cum stătea, cu soarele care-i venea din dreapta prin frunzişul copacilor, putea vedea în faţă, departe, cartierul sărac.
În dreapta avea cartierul bogătaşilor. Intrase în multe case de acolo cu felurite angajamente. Iar în stânga erau prăvăliile meseriaşilor şi negustorilor. Se simţi privit. Întorcând capul, întâlni privirea sfredelitoare a fetei-nain. Îl cerceta.
-De ce te-ai oprit să mă salvezi? întrebă ea serioasă. Glasul de copil dispăruse, privirea era de femeie.
Ridică din umeri:
-Aşa mi-a venit. Am văzut că erai disperată, aşa cum stăteai cu mâna soldatului pe umărul tău. Aşa mi-a venit. Aşa am făcut.
-Cum te cheamă? Acum avem timp de prezentări?
-Mithril. Din neamul Bashar.
Îi veni în minte satul orc de unde plecase de douăzeci de ierni. Şi îi mai veni în minte imaginea tatălui său.
-Pe tine te cheamă… ceva cu A.
-Antitona. De fapt, nu ştiu dacă mă cheamă aşa. Mi-am pierdut amintirile acum câteva zile. Ţin minte doar că urăsc peştii ton. Când m-a întrebat cineva, am zis Antitona. Aşa mi-a venit.
Încerc să îmi aduc aminte de mine şi de ce făceam înainte, dar degeaba. Vrei să mă iei cu tine? Îţi pot fi de folos, ştiu să arunc pumnalul, mă înţeleg bine şi cu animalele. Mă furişez la fel de bine ca tine. Nu ştiu să deschid uşi ca tine, dar am curaj să te ajut în orice luptă. Ce spui?
-Spun că acum trebuie să plecăm din oraş. Vom mai vorbi pe drum. Avem de mers într-acolo.
Arătă cu mâna spre locul unde ştia că e prăvălia lui Marcel Lebell.
-Acolo facem rost de bani şi cumpărăm un cal. Fără cal, nu ajungem în alt oraş. Şi nici nu am chef să trăiesc în păduri, ca tine. Aurii nu cresc în pădure. Înţeleg că nu eşti cunoscută aici.
-Nu știu dacă am mai fost aici, nu am amintiri, ți-am spus. Ai zis Olfil, nu?
-Olville. Trebuie să ajungem la clădirea aia lungă, o vezi printre crengile astea două. Ia-ţi locuri de ținut minte, că nu vom putea vorbi pe drum. Vei merge înaintea mea cu zece paşi, iar dacă vei vedea o patrulă, te vei scărpina în cap cu mâna dreaptă. Să am timp să fug. Patrulele caută un orc. Adică pe mine. Dacă dispar, te duci pe dată spre clădirea aia înaltă de lângă zidul oraşului, aia cu acoperiș roșu. Ne revedem acolo.
-De ce, ce ai făcut? De ce te caută patrulele?
-O să îţi povestesc altădată. Am aflat de la paznicul închisorii că cineva de seamă a poruncit să fiu închis. Am o bănuială, dar atât. Nici nu pot să trec pe la casa maestrului meu care a fost răpit ieri. Fără îndoială e păzită. Acolo mai am ceva lucruri, dar acum sunt pierdute. Hai să mergem. Peste puţină vreme se va da alarma în garnizoană, când vor descoperi fuga noastră.

Drumul prin Olville a fost uşor. Au ajuns fără să fie băgați în seamă la prăvălia lui Marcel. Mithril îl ştia de multe ierni, făcuse multe târguri cu el. Târguri care nu respectau legile Imperiului.
Dincolo de faţada prăvăliei de bărbier, Marcel se ocupa cu intermedieri de lucruri „găsite” de diverşi. Sau putea găsi o marfă mai rară şi mai scumpă, chiar şi lucruri interzise de Imperiu sau de slujitorii zeilor.
Din ce povestea maestrul Gion Son, pe vremuri Marcel se ocupase să dispară persoane neplăcute altor persoane. Mithril se înfiora de fiecare dată când îl vedea pe Marcel trecând briciul peste gâturile celor veniţi să se bărbierească.
La intrarea celor doi, înăuntru nu erau clienţi. Era un bărbat cât un munte. Ațipise aşezat pe scaunul clientului. Făcu brusc ochii mari şi porni cu pasul lui greoi cât putea de iute spre fundul prăvăliei, deschise o uşă pe care orcul o cunoştea bine. Mithril o împinse pe Antitona înăuntru și intră după ea. Marcel o închise cu grijă după ce aruncă o privire în uliță.
-Mith, eşti nebun?
Chiar şi vorba lui Marcel, măsurată şi joasă, îi trăda spaima.
-Te caută o jumate din armata Imperiului şi tu umbli aşa, ziua, doar cu pospaiul ăla de barbă albă? Şi nainul ăsta cine mai e? Ce-ai făcut de te caută patrulele? Eu nu pot să te ţin aici. Şi de ce…?
-Prea multe întrebări, Marcel, mârâi orcul. Şi despre lucruri care nu sunt treaba ta. Hai să facem un târg, de aia am venit la tine, nu să caut adăpost. Adună-ţi minţile. Cu cât mai repede facem târgul, cu atât mai iute plec de aici şi îţi salvezi pielea ta preţioasă. Am o armură imperială de vânzare.
-O a… ce? Pe cine ai omorât, orc nebun? O să mă duci în închisoare cu prostiile tale!
-Linişteşte-te, că ţi-ai umplut pantalonii! Nu am omorât pe nimeni. Am nevoie de auri şi am găsit armura asta. Şi două săbii lungi imperiale. Zi dacă te interesează, dar iute. Dacă nu, mă duc în altă parte.
Antitona văzu în ochii lui Marcel cum se ducea lupta între frica de închisoare şi lăcomie. Învinse lăcomia. Marcel se linişti şi începu tocmeala. Mithril îşi scoase platoşa şi apărătorile, dintre umeri apărură şi cele două spade, care fură cercetate cu luare-aminte de Marcel.
Cei doi păreau dintr-o dată prinşi într-un ritual greu de urmărit, iar Antitona privea de la unul la altul cu gura căscată. Fără să le pese de primejdiile care îi pândeau chiar acum, fiecare din ei voia să câştige la preţ.
Orcul voia ca preţul să fie cât mai mare, omul cu statură de urs şi urechi blegi ţinea din toate puterile să facă preţul cât mai mic. Ea încercă să se bage în vorbă, să strige hai să luăm ce bani ne dă şi să plecăm, dar o privire ascuţită a lui Marcel şi un mârâit din partea orcului o făcură să tacă.
În cele din urmă, cei doi se declarară mulţumiţi şi nişte auri trecură de la unul la altul. Se bătură pe umeri unul pe altul, ca după o treabă bine făcută.
Pe urmă începură din nou să se certe ca nişte apucaţi pentru preţul unui cal. Şi iar ceartă, iar înjurături, iar ameninţări de încetare a târguielii, de parcă erau cei mai mari duşmani.
În cele din urmă, Marcel primi înapoi nişte auri din cei pe care îi dăduse şi plecă spre un şopron din spatele curţii.
Orcul se întoarse spre Antitona:
-Să mergem acum.
-Unde?
-O să vezi. Hai să mergem, avem întâlnire cu Marcel.

Orcul dăduse la o parte un covor şi Antitona văzuse un pătrat pe podeaua prăvăliei. Apoi apăsase un buton ascuns în perete şi pătratul se ridicase încet, în tăcere, dând la iveală nişte trepte care duceau sub pământ. O întrebase dacă vede în întuneric. Dăduse nemulţumit din cap când aflase răspunsul.
Aprinsese o torţă scoasă din raniţa lui, pe urmă îi făcuse semn să coboare. Când ajunseseră jos, orcul apăsase un alt buton din perete şi trapa începuse să se închidă în urma lor.
Coridorul drept părea fără sfârşit. Umbrele făcute de torţă făceau totul să arate ca o ceață groasă. Pereţii jilavi, tavanul din care picura apă, uneori atât de scund încât orcul trebuia să se aplece, toate păreau ca din altă lume. Dacă nu ar fi fost colţul mantiei lui Mithril, pe care Antitona îl ţinea strâns în pumn, i s-ar fi părut că e un drum făcut în timp ce visa.
Lumina zilei o izbi ca o săgeată în ochi. Tunelul se îngusta dintr-o dată, iar orcul se târî înainte. Ajunseseră la un grilaj. Orcul îl împinse spre afară. Ieşiseră din oraş. În jur era câmp acoperit de iarbă. Erau la poalele unui deal, iar deasupra lor se vedeau zidurile oraşului.
Zece paşi mai încolo era Marcel, care ţinea de frâu un cal. Mithril îşi scutură mantia de stropii de apă din tunel, se apropie de el, luă fără niciun cuvânt frâul calului şi încălecă dintr-un salt. Întinse mâna spre ea, iar Antitona nu ştiu ce să facă. Avea doar trei paşi în înălţime.
Se simţi brusc ridicată din spate. Mâna lui Mithril o înşfăcă de mijloc şi o ridică în faţa lui, pe greabănul calului, unde era o pernuţă aşezată în faţa şeii. Se întoarse spre Marcel:
-Rămâi cu bine, Marcel. Dacă ne-om mai vedea…
-Va fi prima oară, Mithril. Nu te cunosc, nu te-am văzut, nu ştiu nimic de tine. Mergi în pace! Mergi în pace, domniță!
-Rămâneţi cu bine, domnule! strigă şi Antitona.Strigătul ei fu înghiţit de vânt, în timp ce calul o lua la goană lovit pe crupă de Marcel şi îmboldit de călcâiele lui Mithril.

Ilustrația

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s