Fuga (final)

Antitona știa că orcul nu se mai întoarce după ea. Putea să audă vorbele din spatele vorbelor. Felul cum îi spusese să îl aştepte. Vorbele pe care le spusese. Felul cum se uitase la ea când plecase. Îi luase oglinda. Toate astea îi spuneau că îl aştepta degeaba. Va pleca din garnizoană fără ea, îndată ce va avea prilejul.
Îi auzi vocea în camera din stânga. Vorbea cu un bărbat. Pe urmă îl văzu cum traversează coridorul şi îl auzi cum mai spune ceva. Pe urmă trecu iar în prima cameră cu o gamelă aburindă în mâini. Pesemne îşi făcuse rost de mâncare.
Antitonei îi era şi ei foame. Şi voia să plece din camera asta care puţea. Dar nu mai avea nimic. Chiar nimic. În afară de hainele de pe ea, care şi ele puţeau de nespălate. În raniţă îi erau toate lucrurile şi raniţa îi fusese luată încă din pădure.
Avea de recuperat raniţa. Nu ştia unde e, nu putea nici să se dea soldat, cum făcuse orcul. Doar întâmplarea o putea ajuta.
Şi întâmplarea apăruse ca şi cum Antitona o comandase. Văzu două femei cum ies de la bucătărie şi o iau pe scări în sus. Pesemne erau bucătărese care terminaseră de gătit masa de seară pentru soldaţi. Tiptil, se furişă spre bucătărie. Îl auzi pe orc cum vorbea cu soldaţii. La un moment dat, izbucniră cu toţii în râs, şi ea se întrebă cum pot soldaţii să nu audă râsul fals al orcului. Pe ea nu ar fi putut să o înşele cu asemenea râs, ar fi ştiut imediat că orcul se preface. I se auzea clar încordarea din glas.
Primul lucru în bucătărie fu să se urce pe un scaun, să ia un polonic de supă şi să soarbă din el. Era lihnită şi supa era chiar bună. Cam fierbinte, se cam arse la limbă, dar îi era şi foame, era şi grăbită. Pe masa de lângă cuptor văzu o bucăţică de pergament. Scria: Supa să fie nesărată şi aproape rece. Biletul era semnat C.
Privirea îi căzu pe o strachină cu supă. Nu scotea aburi, ca cea din oala de pe cuptor. Îşi înmuie un deget în supă şi îl linse. Era rece și nesărată. Deci asta era pentru C. Cine era însă C? Cineva important, care dădea ordine cum să îi fie adusă supa. Căpitan? Comandant?
În cui văzu două şorţuri de bucătăreasă. Înhăţă unul. Şi-l puse în jurul taliei. Cam mare pentru ea, îi venea până la vârful încălțărilor. Înşfăcă strachina cu supă nesărată şi călâie, o lingură şi un şervet şi porni pe scări în sus.

Reuşise să deschidă un dulap în care îşi găsise raniţa lui. O privire iute în ea îl convinsese că toate lucrurile erau acolo. Şi trusa de deghizare, şi funia, şi armele. Oameni cinstiţi, soldaţii ăştia.
Mai era o bucată de pergament, pe care ştia că nu o avusese şi care apăruse prima când deschisese raniţa. Pe ea scria în limba orcilor: Aminteşte-ţi de unde ai plecat! Am nevoie de tine!
Nu avea idee nici de unde e pergamentul, dar nici cum fusese pus acolo.
Apoi găsise o raniţă cam la fel, dar mai îngustă şi mai lungă, cu o rochie mică şi mototolită de gală, pentru un nain sau dwarf, plus o funie, două pumnale ascuţite şi nişte săculeţi mici cu niște frunze şi pulberi, pesemne ceva de alchimie. Era sacul nainei. Îl luă şi pe el, o să găsească unde să le vândă, în contul datoriei. În fond, naina îi datora scăparea din celulă. Se uită spre celelalte cufere. Greu de crezut că va găsi lucruri uşor de vândut. Totuşi…
Încremeni. Prin uşa închisă auzi glasul de copil al piticei. Vorbea tare, afurisita! Iar după glas nu părea deloc stânjenită. Ce curaj nesăbuit putea să aibă! Nu mai era timp de pierdut cu alte cufere şi prădăciuni, oricât i-ar fi plăcut lui Mithril să se ocupe şi de alte lăzi. Dacă pitica era dată în vileag, ar fi fost dată alarma şi gata cu fuga lui.
Deschise în linişte uşa cât să strecoare o privire. Păi da, nesăbuita! Tocmai punea o gamelă cu supă pe masa căpitanului. Se îmbrăcase deştept, cu un şorţ al femeilor din bucătărie. Cum făcuse rost de el? O văzu cum se îndreaptă spre ieşire. Pe dată, căpitanul se răsti la ea:
-Ia stai puţin!
Ea înţepeni cu un picior în aer şi se întoarse încet spre el. Mithril se încordă, gata să ţâşnească spre ieşire.
Antitona se crezuse pierdută şi dată în vileag când auzise vocea răstită în spatele ei. Voise să o ia la goană, dar nu ştia ce o aştepta după ieşirea în curte. Aşa că se întorsese spre căpitan, dornică să îşi privească soarta în faţă.
-Unde te duci, eşti proastă? Bucătăria e în partea aia.
Fără să lase să i se vadă pe faţă uşurarea, făcu o altă plecăciune.
-Da, domnule căpitan. Voiam doar să mă duc în curte la soldaţii care fac… ce fac ei sub comanda dumneavoastră înţeleaptă şi să îi întreb dacă ar vrea să le aduc ceva să se mai răcorească. De aceea mergeam spre ieşire, domnule căpitan.
-…mhm, mormăi căpitanul. În ochi i se aprinse o scânteie. Da, e un gând bun. La întoarcere, o să îmi spui care din ei a vrut răcorire în timpul instrucţiei. O să am grijă eu să îl răcoresc cum trebuie…
Firea ei îi făcu iar pozna. Se auzi spunând:
-Vai, domnule căpitan, o să-i pedepsiţi?
-Asta nu e treaba ta. Du-te şi întreabă-i dacă vor răcoritoare. Hai, mişcă!
Era aproape amiază şi lumina era mult mai puternică decât înăuntru. Curtea garnizoanei era pătrată, iar până la poarta spre oraş erau cam o sută de paşi. Antitona miji puţin ochii şi coborî scările spre grupul de cinci soldaţi care se antrenau. Erau toţi în armuri. Doi se luptau cu spadele de instrucție, la fel de grele ca spadele de luptă, dar fără tăișuri. Ceilalţi trăgeau cu arcurile în nişte saci umpluţi cu paie.
Poarta era la doi paşi, putea oricând să-şi scoată şorţul şi să plece fără să o bage nimeni în seamă. Dar… nu avea nimic, nici măcar o aramă, nimic în afară de haine. Cum avea să se descurce? Chiar trebuia să facă rost de bani. Poate de la soldaţi?
Se apropie de unul dintre arcaşi în timp ce el îşi aranja apărătoarea de braţ şi îl salută:
-Bună ziua, domnule soldat.
Soldatul se uită prepuelnic la ea de sus. Vederea şorţului de bucătărie îl linişti puţin. Îi răspunse întrebător:
-Bună.
-Ştiţi, domnule soldat, eu lucrez la bucătărie, ştiţi, aici la garnizoană, şi eu m-am gândit că poate o să reuşesc să fac ceva. Ştiţi, mă gândeam să duc mâncare şi băutură oamenilor care muncesc, ca să nu se mai întrerupă din treabă şi nici să nu ştie altcineva. Şi mă gândisem că, între două săgeţi, aţi putea să mâncaţi, să zicem, o felie de pâine cu puţin unt, să mai prindeţi puteri. Ce ziceţi?
-Ce zic? răspunse celălalt încordând arcul. Zic că e un gând cât se poate de prost dacă te prinde căpitanul că ne aduci mâncare sau băutură în timpul instrucţiei. O să fie vai şi amar şi de tine şi de noi…
Slobozi săgeata cu sete şi ea se înfipse adânc în sacul de paie.
-A, dar, ştiţi, domnule soldat, nici nu mă gândeam să ştie căpitanul de asta. Ar fi doar înțelegerea noastră. Adică aţi prinde puteri şi eu aş face şi eu nişte bănuţi, pentru că mi-s fată săracă, cu familie mare acasă. Pentru un soldat imperial cu soldă, o arămioară pentru câteva bucăţi de pâine sau pentru apa dintr-o ploscă nu poate fi un preţ prea mare, nu credeţi, domnule soldat? Adică mă uit la dumneavoastră, aşa cum trageţi cu arcul şi nimeriţi de fiecare dată, mă şi mir că sunteţi doar soldat, ar fi trebuit să fiţi măcar căpitan, nu credeţi? Cred că aveţi tot dreptul, la cât vă chinuiți, să aveţi un pic de alinare, nu credeţi?
Soldatul duse mâna peste umăr la tolba de săgeţi și pipăi de câteva ori aerul până se convinse că se terminaseră. Se întoarse sâcâit spre Antitona:
-Pleacă de aici şi nu mă mai bâzâi la cap! Sau mă duc să te spun la căpitan!
O bănuială i se aprinse în ochi:
-Adică… ia stai aşa, nu cumva te-a trimis chiar el să ne momeşti cu apă şi mâncare în timpul instrucţiei? Ia, ia stai aşa…
Orcul se hotărâse să nu mai caute în alte lăzi. Fata ieşise în curte. Oricând putea fi dată alarma fugii lor. Găsise în depozit o pelerină uriașă, care îi acoperea raniţele pe care le purta pe umeri, precum şi cele două spade imperiale lungi, găsite pe un raft şi care îi atârnau pe spate, între umeri. Arăta ca un orc uriaș, dar văzuse în satul lui mulţi orci la fel de mari. Mai mult, îşi folosise în grabă şi uneltele care îl ajutau să arate altfel în misiuni. Acum nici măcar un soldat din cei care îl căraseră în celulă nu l-ar fi recunoscut în orcul uriaș și bătrân cu părul alb.
Ei! cu curaj, înainte. Deschise uşa magaziei fără să se ferească. Din câţiva paşi ajunse la ieşire. Nici căpitanul, nici secretarul nu-l băgară în seamă.
Curtea era ca a oricărei garnizoane imperiale. Mai văzuse câteva, aşa că văzu iute unde e ieşirea. Începu să coboare scările când auzi o voce de bărbat înfuriat într-un colţ al curţii. Privi într-acolo şi încremeni. Un soldat cu un arc în mână o prinsese de umăr pe fata-nain şi striga ceva spre ceilalţi. Ea părea încolţită, dar… în mod ciudat, nu-şi pierduse cumpătul. Striga şi ea ceva, dar nu putea să-i acopere strigătele soldatului.
Orcul avea de ales repede: folosea zăpăceala din curte şi ieşea pe poartă, sau încerca să salveze fata și putea să fie din nou prins. Ceilalţi soldaţi încă nu înţelegeau, se opriseră din ce făceau şi priveau năuci la soldatul și naina care strigau.
Privirea lui Mithril o întâlni pe cea a nainei care plângea. Fu uimit să vadă cât de liniștită era de fapt. Părea stăpână pe ea, şi orcul înţelese că plânsul era neadevărat. Juca un rol. Şi mai simți ceva: fata nu avea nimic de pierdut. Era disperată și n-avea nimic de pierdut.
Îşi aduse aminte de el, cum fusese salvat de Maestru în urmă cu multe ierni. Aşa era şi el atunci când fusese salvat. Ba chiar mult mai rău. Atunci era pe moarte.
Asta îl făcu să-și schimbe drumul. Porni iute spre cei doi, o înşfăcă de celălalt umăr pe fată şi îi rânji soldatului:
-Mulţam, camarade, că ai prins-o. O caut pe fata asta de ieri prin tot oraşul, din ordinul Sholtz-ului de Olville. Ce bine că ai fost cu luare-aminte şi n-ai lăsat-o să plece!
Celălalt păru uimit de orcul necunoscut care se băgase în treaba lui:
-Cine eşti tu, orcule? Şi de ce o cauţi? Cine e fata asta?
-Păi fata asta a fost servitoare la Sholtz-ul de Olville. Şi a fugit de ieri din casa lui cu nişte tacâmuri de argint. Sholtz-ul e foc de supărat. Nu mai spun de speriat că ar fi putut fugi din oraş cu tacâmurile lui. Acum, e în regulă. I-o duc să o ia la întrebări. Vede ea ce pățește dacă nu spune unde a pus argintul ăla. Pe urmă el spune ce face cu ea. Eu cred că ajunge aici, într-o celulă la voi.
-Ahaa… o hoaţă! De asta încerca să mă păcălească şi pe mine… Dar şi proastă, auzi, cu o grămadă de argint furată să se lăcomească la o arămioară de-a mea…
-Asta e, camarade. Nu toţi pot fi aşa ageri la minte ca tine, care te-ai prins repede ce îi poate pielea domnişoarei…
-Dar nu-s proastă, domnule, cum îţi permiţi să mă faci proastă? interveni Antitona.
Ar mai fi spus ea multe, dar durerea din umărul strâns brusc de Mithril o făcu să tacă.
-Gura, mârâi orcul. Şi mişcă, te aşteaptă Sholtz-ul. Să trăieşti mult şi în pace, camarade!
Cei doi ieşiră pe poarta garnizoanei, mâna orcului pe umărul Antitonei.

Ilustrația

Un gând despre „Fuga (final)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s