Fuga (continuare)

Mithril ieşi din celulă după ce paznicul trânti uşa închisorii. Cu luare-aminte, privi în jur. Uşi de celule, la fel cu a lui. În stânga mai erau încă trei uşi. În dreapta mai erau două, apoi coridorul cotea la stânga. Pesemne că la capăt era uşa de ieşire spre restul clădirii. Porni cu paşi moi. Pentru un orc se mişca foarte uşor. După doi paşi auzi: Pst!
Încremeni. Oare să-l fi înşelat paznicul? Nu. Doar cineva care nu voia să dea alarma ar fi şoptit așa.
Privi în jur, fără să se miște.
-Pst! Domnule, aici, în camera din faţă!
Era un glas subţire, de femeie sau de copil. Privi spre uşa celulei din faţă. Viziera era închisă.
-Aici jos!
Privi în jos, spre deschizătura pentru mâncare. Văzu un ochi albastru. Era grăbit să plece, nu voia o întâlnire cu schimbul de gardă. Totuşi, era ceva ciudat cu glasul acela şi cu ochiul acela care se uita la el. Cumva, atras fără să vrea, se lăsă în genunchi.
-Zi!
-Bună ziua, domnule!
-Da! Zi!
-Domnule, mă ajutaţi şi pe mine să ies din închisoare? Vă rooog! Sunt închisă fără să fiu vinovată de nimic. Vă roooog!
-Câştigul meu.
-Nu am nimic la mine cu care să vă mulţumesc pentru ajutorul pe care o să mi-l daţi. Dar, dacă voi ieşi, vă promit să vă plătesc.
-Promisiunile poţi să le ţii pentru tine. Nu cumperi raţii cu promisiuni. Ai nume!
-Ştiţi, domnule, eu sunt Antitona şi sunt naină.
Încercă să îi întindă mâna prin deschizătură, dar orcul nu-i băgă mâna în seamă.
-Am fost luată prizonieră în pădure şi adusă aici. Vă roooog! Sunt nevinovatăăă!
-Termină cu văicăreala, mârâi orcul. Câştigul meu.
-V-am zis, domnule, o să vă plătesc, o să îmi găsesc raniţa pe care o aveam când m-au prins în pădure împreună cu acei oameni căutaţi de armată. Acolo am lucruri mai multe… dacă mă scăpaţi, o să vă ajut să ieşiţi din clădire şi din oraş. Am auzit când v-a zis paznicul să plecaţi cât mai repede. Ştiţi, eu sunt mică şi mă pot strecura uşor peste tot. Chiar v-aş putea ajuta. Pe cuvânt! Mă pricep să trăiesc şi în pădure, şi în munţi, cunosc şi plantele folositoare. Şi cu animalele mă înţeleg bine…
-Lasă prostiile. Îmi trebuie bani să fug din oraş repede şi i-am dat paznicului o groază.
-O, domnule, sunt o naină săracă. Am în raniță câteva piese de argint şi câteva arămioare. Dar mă pricep la multe, pe cuvânt! Promit să vă fiu de folos oriunde veţi merge. Veţi vedea… daţi-mi drumul şi nu o să vă pară rău, vă promit, pe cuvânt!
Mithril rămase câteva clipe în cumpănă. Totuși, mai avea ceva timp. Putea să încerce să o scoată din celulă. Dacă o elibera, putea să îl ajute, dar putea să îl şi încurce. Dacă o lăsa aici, nu fusese vreodată în viața lui. Era însă atâta rugăminte în vocea şoptită de copil… și putea să o folosească drept momeală.
Scoase din buzunarul secret cele două sârme-cârlige. Pentru mâinile lui pricepute, încuietoarea uşii era un joc de copil. În câteva clipe, prin uşa deschisă se năpustea o naină cu ochi albaştri şi cu o claie de păr cu zulufi îngălați. Fata îi venea până la brâu. Şi era atât de bucuroasă că aproape îi sări în braţe:
-Mulţumesc, domnule, mulţumesc! Simţeam că nu mai am aer acolo, ştiţi că stau de trei zile încheiate fără să vorbesc cu nimeni, fără să fac o baie… ştiţi, noi fetele avem şi noi nevoile noastre şi nu ne simţim deloc bine când nu facem baie trei zile la rând… uf, ce bine e aici la aer… deşi miroase cam la fel ca…
Se îndepărtă de el puţin, îşi întoarse capul şi trase din nou aer pe nas.
-Ştiţi, eu sunt Antitona. Pe dumneavoastră cum vă cheamă?
Mithril mârâi:
-Nu avem timp de astea. Vorbeşti prea mult chiar şi pentru un nain. Avem de plecat de aici, aşa că hai să ne vedem de drum. Hai!
-Da, domnule, aveţi dreptate, să mergem. Să ieşim afară. Promit să nu mai vorbesc, pe cuvânt că nu mai zic o vorbă de acum încolo. O să vedeţi că o să tac, o să fiu mută de tot, serios, pe cuvânt…
Orcul o smuci de umăr şi o împinse spre ieşire, mârâind.
Uşa era groasă, de lemn masiv, cu întărituri de metal. Mithril o cercetă cu ochiul de spărgător. Greu de spart, greu de deschis chiar şi cu sârmele lui. Dacă paznicul încuiase ușa, era pierdut. Lipi urechea de lemn. Privi în jos. Uimit, văzu că Antitona făcea la fel.
De dincolo de uşă nu se auzea nimic. Nu-i rămânea decât să încerce să o deschidă. Îşi folosi priceperea ca să împiedice orice zgomot şi o deschise puţin. Ascultă din nou. Nimic.
Deschise uşa mai mult, cât să privească prin crăpătură. Se vedea un perete şi un petec de lumină tremurătoare pe el. Lumina venea de sus, de la o torţă. Ce-o fi, o fi.
Deschise uşa suficient cât să se strecoare. Simţi pe picior o atingere şi mâna îi coborî ca fulgerul, dând de o claie de păr. Naina. Îşi ridică ochii spre cer și trase aer în piept. Începea deja să îi pară rău că o lăsase liberă. Dacă aşa avea de gând să facă şi mai departe, mai bine o ducea înapoi şi o închidea în celulă.
Îi făcu semn să stea pe loc. Era la picioarele unei scări luminate slab de la etajul de sus. Se vedea o uşă deschisă. Urcă treptele de piatră încet, în tăcere. Ajuns sus, privi cu fereală prin crăpătura dintre uşă şi perete. Un coridor. Pe pereţi torţe care ardeau cu mici pocnituri. Imperiul era zgârcit. Aici ar fi trebuit să fie un glob luminos magic. Tot nu auzea nimic. Privi în spate. Fata stătea acolo unde o lăsase. Era liniștită şi asculta şi ea cu luare-aminte. Îl privea încrezătoare. Părea că nu se îndoieşte că vor reuşi să scape. Ar fi vrut să fie şi el la fel de încrezător.
La fel de ferit, scoase din buzunarul secret o oglinjoară mică de metal lustruit şi privi prin ea dincolo de uşă. Avea vedere pe tot coridorul, iar la capăt o uşă deschisă. Prin uşă, în lumina slabă se ghiceau nişte paturi şi nişte cufere. Părea dormitorul comun al soldaţilor. Nu vedea mișcare acolo. În schimb auzi nişte glasuri de bărbaţi care veneau dinspre stânga. Oricum, trebuia să înainteze, nu putea sta la nesfârşit proţăpit în uşă. E bine să cumpăneşti, dar e bine să ştii şi când să te avânţi, obişnuia să-i spună maestrul Son când vedea că latura lui de elf îl făcea să şovăie.
Îi făcu semn fetei să vină pe scări în sus. Încet! Se încordă în aşteptarea zgomotelor pe care le aştepta de la ea. Spre uimirea lui, urcă scările fără zgomot, ca el. Era tot liniștită şi îl privea la fel de încrezătoare.
Orcul îi făcu semn să rămână în uşă şi se furişă mai departe. Ajuns în faţa uşii, privi iar prin oglinjoară. Zâmbi în sinea lui. Al treilea ochi, aşa îi spunea Son. Ce dor îi era de el! Maestrul! Dispăruse și… Acum îşi aminti capcana în care căzuse şi care îl adusese aici. Simţi ecouri ale Furiei Orcului. Încercă să se liniștească. Nu avea nevoie de Furie. Încă.
Vedea un coridor lung. La capăt o tapiserie pe perete. Pe laturi nişte uşi. De acolo veneau glasurile. Făcu un semn fetei să vină spre el. Sosi în tăcere. Mai privi o dată în oglindă şi făcu doi paşi iuți spre adăpostul dormitorului. Se întoarse în uşă şi apucă să se dea la o parte la timp ca să nu fie izbit de fată. Venise la fel de iute, fără zgomot ca şi el. Era tot liniștită și îl privea încrezătoare. Şi tăcea.
Dormitorul soldaţilor era întunecos. Erau pe pereţi nişte torţe, dar stinse. Lumina venea de pe coridor. Vreo zece paturi, fiecare cu un cufăr la picioare. Antitona nu mai fusese niciodată în asemenea cameră. Chiar şi mirosul orcului era o suavă mireasmă de flori faţă de putoarea camerei. Picioare nespălate, cearceafuri împuţite, pături jegoase, praf peste tot. Parcă şi mâncare stricată. Parcă şi ceva mortăciuni. Ca toate relele mirosea acel dormitor soldăţesc. Antitona îşi reţinu icnetul de scârbă şi le ordonă măruntaielor să stea liniştite.
-Stai de pază! Nu scoate capul, uite oglinda, uită-te prin ea pe coridor şi vezi să nu vină cineva. O să încerc să deschid lăzile astea, să găsesc ceva de folos.
Ascultătoare, luă oglinjoara orcului şi o potrivi lângă podea, cum îl văzuse pe el că face. Coridorul era pustiu, glasurile se auzeau dinspre celelalte camere, dar erau la fel. Nu deslușea ce vorbeau. Cei de acolo nu se mişcau. Auzi un clic uşor în spate, dar nu se uită peste umăr. Văzuse cu câtă uşurinţă deschisese orcul uşa celulei. Nu îşi închipuia că nişte încuietori de lăzi pot fi greu de deschis. Auzi un clinchet de metal pe metal, pe urmă o foială de haine. Aruncă totuşi o privire de-o clipă spre cameră. Orcul era în picioare, se chinuia să îşi pună o armură imperială peste umeri. Era cam mică pentru el, dar mergea.
Naiba să-i ia pe cretinii ăştia de imperiali! Mithril fierbea. Unde naiba a pus tembelul ăsta apărătorile de picioare? Răscolise şi sub pat şi peste tot. Platoșa era. Coiful era. Umerarele şi piesele de braţ erau. Şi le pusese. Cam strâmte, dar la nevoie mergeau. Unde erau însă apărătorile de pulpe?
În fine, nu mai putea sta mult acolo. În curând avea să se facă schimbul în închisoare. Trebuia să iasă din garnizoană cât mai repede. Rupse cu colţii o bucată din pâinea mucegăită găsită în lada pe care o deschisese, restul îl îndesă în buzunar. Privi cu părere de rău celelalte cufere ale soldaţilor. Nu mai avea timp şi de ele. Or fi fost poate apărători acolo, dar nu avea nici timp, nici chef să mai stea în camera asta cu o singură ieşire.
Se duse spre uşă. Fata era acolo. Pusese oglinda jos pe podea, cum îl văzuse pe el înainte. Învăţa repede. O să se descurce singură. N-avea nicio datorie faţă de ea. Oricum, nu o putea lua cu el, l-ar fi încurcat la fugit. Iar dacă ar fi fost vorba de o încăierare, chiar nu vedea cum l-ar fi ajutat. Se aplecă, îi luă oglinda şi îi şopti la ureche:
-Mă duc să dau o raită pe aici, să văd dacă-mi găsesc raniţa. Aşteaptă-mă aici. Ascunde-te sub un pat până vin.
Ieşi din cameră cu coiful sub braţ, încercând să arate cât putea a soldat. Străbătu coridorul şi ajunse în faţa unei uşi pe care scria în imperială Sala de mese. Mirosul de supă de legume îi făcu burta să geamă în chinuri. Nu mai mâncase de ieri dimineaţă nimic.
Până la urmă, ce-avea de pierdut dacă intra şi vorbea cu cei dinăuntru? Ar fi părut unul dintre mercenarii orci de care armata Imperială se folosea pentru misiunile murdare sau primejdioase. Viaţa unui orc era nimic pe lângă viaţa unui om, aşa gândea armata Imperiului. Și mai ştia că oamenii sunt mai veseli şi mai dornici să vorbească atunci când sunt la masă. Deschise uşa şi pătrunse în sala de mese.
Masa era lungă, încăpeau vreo zece persoane în jurul ei. Erau doar doi soldaţi care sorbeau din gamele cu supă, aşezaţi faţă în faţă. Aproape că nici nu-l băgară în seamă când intră. Ferestrele erau mici, sus pe perete. Erau undeva la subsol. În dreapta mai era o uşă, se vedea şi un coridor. Pesemne dincolo era bucătăria. Hotărî că merita să încerce să mănânce ceva. Avea nevoie de putere.
-Salut, camarazi, şi să aveţi poftă la supă!
Glasul voios pe care îl folosea era bine ales. Se simţea orcul morocănos, supus de disciplina soldăţească.
-Mmm… mulţam! răspunse unul dintre soldaţi, celălalt se mulţumi să scuture din cap, cu gura plină de supă.
-Cred că mai au la bucătărie nişte supă de-asta de miroase aşa bine. Că mi-e o foame teribilă, am umblat cu camarazii trei zile prin păduri să prindem nişte amărâţi…
-Da, ‘ama’ade, ‘ezi dinco’o, răspunse cu gura plină primul dintre soldaţi, arătând cu bărbia spre uşa din dreapta.
Din doi paşi, Mithril ieşi pe coridor, după ce îşi aşezase coiful pe masă. Spre dreapta se vedea uşa dormitorului de unde ieşise. În faţă, prin uşa întredeschisă pe care scria Bucătărie se auzea zdrăngănit de vase şi se vedeau două femei trebăluind. Cu ele trebuia să fie mai cu luare-aminte şi mai puţin voios, nu voia să fie ținut minte. Intră în cameră şi mârâi:
-’ziua. Vreau supă. 
-Da, domnule, imediat, răspunse una din ele, cea mai tânără. Cealaltă continua să taie ceva, cu spatele spre uşă. Deschise un dulap şi luă o strachină, o umplu cu supa din oala care aburea pe cuptor şi i-o oferi cu un zâmbet.
Mithril luă strachina şi scoase un mârâit de mulţumire. Aruncă o privire spre ferestrele care erau aşezate la fel ca în cealaltă cameră. Da, nu putea ieşi pe acolo. Îi întoarse spatele femeii şi trecu în camera cealaltă, se aşeză la masă lângă soldaţi şi începu să soarbă din supă. Era bună, el era flămând şi acum doar de mâncat îi păsa.
Abia după câteva clipe îşi dădu seama că soldatul de peste masă se uita la el țintă. Îl privi și el ridicând sprâncenele: ce? Soldatul nu părea bănuitor, ci doar curios:
-Ia spune, camarade, cum ai ajuns aici, în oraşul ăsta uitat de Imperiu?
Îşi pregătise povestea pornind de la ce îi spusese fata nain:
-Păi, am umblat cu patrula noastră prin pădurile de pe aici. Căutam nişte tâlhari. I-am omorât pe unii, pe alţii i-am prins şi i-am adus aici la închisoare. Pe urmă m-am răzleţit de trupa mea, ei sunt prin oraş în cârciumi. Eu am venit să mănânc ceva aici, că n-am bani de băutură. Mai pe seară ne adunăm şi plecăm iar prin păduri. Bine de voi, staţi aici la răcoare şi la supă de-asta bună. Nu ca noi, tot prin păduri şi prin pustietăți, pe ploaie şi arşiţă. Nu mai zic şi de raţii uscate. Fără pic de kokhar´bhal.
-Păi da… cei doi începură să râdă. Asta e, camarade, viaţa de soldat. Mai la răcoare, mai la căldură, cum ţi-e norocul… uneori o ducem noi mai bine, alteori o duci tu mai rău. Ha-ha-he-he!
Mithril se alătură hohotelor de râs ale celor doi, având grijă să-și ţină faţa cât mai ascunsă. Rânjetul unui orc nu era lucrul cel mai liniştitor de văzut pentru un om la masă, ştia asta de mult.
Celălalt soldat vorbi cu glas prietenesc, dar şi grijuliu, ca un părinte care îşi vede copilul făcând prostii:
-Camarade, dar unde ţi-s apărătorile? Că dacă te vede căpitanul doar cu izmenele alea, tare mă tem că nu mai pleci cu trupa ta de orci, ci rămâi puţin la carceră… ştii, ţine foarte mult să stăm cu toată armura pe noi, că cică nu ştii când vine o inspecţie peste noi… auzi, ce treabă să aibă ăia din Neriss cu noi…
Nu se pierdu cu firea, făuri povestea în timp ce înghițea ultima picătură de supă:
-Aaa, să vezi ce porcărie, camarade. În pădure unde i-am încolţit pe tâlharii ăia, s-a apucat unul dintre ei să răcnească la ăilalți, să dea alarma. Şi i-am luat gâtul cu spada. Mocofanul n-a avut altceva mai bun de făcut decât să mă stropească cu sângele lui. Peste tot pe picioare m-a stropit. E, şi pe urmă m-am luat cu ceilalţi la fugăreală, aşa că sângele ăla s-a uscat şi a trebuit să dau apărătorile la curăţat. Le iau mai pe seară din oraş.
-O fi cum zici, camarade, dar dacă te vede căpitanul, tare mi-e că nici nu te ascultă înainte să te cazeze la carceră… ai grijă să nu te vadă aşa. Jos mai e unul din neamul tău, o lepădătură de hoț…
-Aş vrea să-l ocolesc pe căpitan, camarade, şi îţi mulţumesc şi de sfat!
-Păi, e sus, la primul nivel, unde e şi magazia de efecte. Păi, ia stai, nu aţi adus voi lucrurile ălora din pădure cu voi? Nu le-aţi pus în magazie? Că ştiu că acolo se pun toate prăzile luate de la prinşi.
-Parcă da, aşa e, parcă era o magazie, dar nu îmi mai amintesc unde era, pretinse Mithril. Era şi noapte, eram şi obosiţi de pe drum…
-Păi, cum intri de pe scările din curte, camera din stânga, nu?
-Aaa, da, că bine zici, camarade… acum îmi amintesc, se prefăcu Mithril. Ei, camarazi, mulţumesc de sfaturi şi de companie, mă duc să îmi iau apărătorile de la curăţat şi să-mi găsesc camarazii de patrulă. La bună vedere!
-Să fii puternic, camarade, şi păzeşte-te de căpitan să nu te vadă în izmene! şi Mithril ieşi în hohotele lor de râs.
Scara din stânga urca la etaj. Calea spre ieşire era pe acolo. Din ce văzuse, de la nivelul bucătăriei nu se putea ieşi din clădire.
La capătul de sus al scărilor uşa era întredeschisă spre o sală mare. Pe peretele din dreapta, o uşă. Asta trebuie să fi fost magazia. În capătul opus era uşa spre afară. Solidă, cu armături de fier. Acolo avea de ajuns. Dar până acolo erau două mese. La prima stătea un fel de făptură slabă şi fără păr, pe masă avea multe pergamente. Scria de zor într-unul. La a doua masă era căpitanul, fără îndoială. Era în uniformă şi avea însemne de căpitan în armata imperială. Stătea aplecat asupra unei hărţi şi o studia atent.
Mithril nu mai putea să aştepte. Cine ştie cât timp urma să mai stea căpitanul acolo. Alarma despre fuga lor putea fi dată oricând. Pesemne unul din cei doi soldaţi din bucătărie era următorul schimb de gardă. Dar se putea să fie observat de omul cu dosarele sau chiar de căpitan. Iar căpitanul avea mai multă minte decât soldăţeii de jos. Nu putea fi prostit cu poveşti despre tâlharii din păduri.
Îi sunară în minte cuvintele maestrului Son: când în acelaşi timp îţi vine să stai, dar și să mergi, atunci mergi, măcar vei avea avânt în ce faci. Păi să căpătăm avânt, îşi zise Mithril.
Intră în sala mare fără zgomot, dar şi fără să se ferească. Se gândea că cei doi, fiecare la masa lui, erau obişnuiţi să vadă siluete trecând prin faţa lor. Trecu prin faţa celui cu registre şi se îndreptă spre uşa din dreapta. Dacă era închisă, bunurile lui ar fi fost pierdute şi ar fi fost nevoit să plece din oraş fără ele.
Cu un aer firesc, trase de uşă şi ea se deschise cu un uşor scârţăit. Cei doi nici nu îl băgară în seamă. Închise uşa după el cu acelaşi scârţâit, tot fără să fie observat.
În sfârşit, era singur. Privi în jur. O cameră cu multe dulapuri şi lăzi. Gratii la ferestre, dar nici nu spera altceva, doar era magazia garnizoanei. Nu putea fugi pe fereastră, deşi asta ar fi vrut. Să deschid încuietori, îşi zise Mithril, dacă tot am cu ce şi mă pricep… Să-mi găsesc întâi lucrurile. Pe urmă, mai văd eu.

Ilustrația 

2 gânduri despre „Fuga (continuare)

  1. Imi cam place cum scrii, chiar daca nu stiu io ce-i ala orc sau naina, da ce conteaza asta, esti foarte prezent la detalii, de parca zici ca esti acolo! Adicatelea si mirosuri, si umbre si altele…
    Imi staruie tare fraza asta: “ E bine sa cumpanesti, dar e bine si sa stii cand sa te avanti”, oare de ce fix asta? O sa o las in mine pe intrebare, ca se va coace si raspunsul…
    Acu, ghiceste si cine sunt! 🙂

  2. Da, cred că principala mea preocupare a fost imersia cititorului într-un mediu nefamiliar. Și asta se face doar cu detalii, kestii, trestii. Plus că la cuvinte multe iese cartea grăsană. Cine mai citește broșuri azi?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s