Dincolo de masca îngrijorării

Rămăsesem, data trecută, la omul cel îngrijorat care îi face pe cei din jur să se simtă agresaţi de îngrijorările lui.

Iar fata lui, cea care îl istorisea pe omul îngrijorat, era una din multele persoane care se simţea agresată. Am mai pomenit eu pe alocuri aici care cred eu că e mecanismul prin care copilul, chiar şi ajuns adult, continuă să se simtă agresat de comportamentul părintelui: neînţelegerea, lipsa motivaţiei pe care mintea de copil să o poată înţelege.

Vedem un copil care îşi priveşte, de departe sau de aproape, părintele făcând un lucru de neînţeles. Se asigură că toţi cei din jur de care e legat afectiv se simt bine. De ce o face?

Întrebarea din mintea copilului e firească. Fata îşi vede doar tatăl făcând asta, nu şi pe mama, sau pe mătuşa, sau pe vecina, sau pe toarşa învăţătoare. Doar tata. Aşa că tata are un comportament unicat, care are nevoie de o explicaţie.

Păi, nu are încredere în cei din jur şi îi verifică. Plus, îi consideră nişte găini cretine, la fiecare pas suspecte de a fi călcate de maşini. Şi pe mine la fel. Dar eu nu sunt aşa. Aş vrea să-i demonstrez asta. Dar nu pot, orice aş face, el continuă să.

Ajuns aici cu gândirea, ca terapeut sunt sigur că undeva, demult, s-a petrecut ceva care a schimbat definitiv traiectoria firească a unui copil. Un copil care s-a născut neîngrijorat şi încrezător în cei din jur şi în lumea din jur, iar lutul moale care era în copilărie a fost turnat într-o matriţă chinuită de griji.

Tema pe care colaboratoarea mea a primit-o data trecută a fost să afle cât mai multe despre copilăria tatălui cel îngrijorat. Paradoxal sau nu, cu cât imaginea părintelui e mai unidimensională, cu atât copilul ştie foarte puţine despre copilăria celui care îi e părinte.

Iar istorisirea mi-a produs fiori atunci, şi îmi produce fiori şi acum când o scriu:

Tata era copil, iar unchiu-meu era cu doi ani mai mic. Bunică-mea avea un singur fel de a se purta cu ei când făceau prostii. Nu îi bătea, nu îi pedepsea în niciun fel, nu-i pâra la bunicul. Le spunea: Dacă mă mai supăraţi, o să mă duc la gară să mă taie trenul în două!

O zi, două, trei… sau mai multe. Cumva de explicat impactul acestei ameninţări asupra unor copii de şcoală primară, ameninţaţi să îşi piardă mama pentru că se aruncă în faţa trenului. Aşa că, după fiecare supărare produsă mamei, de farfurii sparte sau note proaste, cei doi fraţi erau din ce în ce mai îngrijoraţi că mama se va arunca în faţa trenului.

Presupun (pentru că e doar o presupunere) că la un moment dat unul dintre ei a venit cu ideea să treacă de la şcoală, în drum spre casă, pe la gară, să vadă dacă nu cumva mama.

Aşa că au făcut un mic ocol până la gară, unde şinele de tren erau curate şi au plecat spre casă, convinşi că o vor găsi pe mama teafără. Ceea ce au şi făcut. Iar mama era teafără.

Şi pentru că aşa funcţionează mintea copiilor, a doua zi au plecat din nou spre gară în drum spre casă, iar mama a fost din nou teafără şi nearuncată în faţa trenului (ştiau sigur, fuseseră să verifice).

A treia zi… nu cred că mai e nevoie să spun. Scurtul ocol de la şcoală spre gară, asigurarea în fiecare zi că mama nu e acolo între linii, deci e acasă teafără, a devenit un ritual îndeplinit cu sfinţenie de cei doi fraţi. De notat un amănunt înduioşător: cei doi, uniţi în frica lor, se aşteptau unul pe altul la şcoală, chiar dacă unul termina orele mai devreme. Îi şi spuseseră mamei că vor veni împreună de la şcoală, lucru care pe mama nu putea decât să o bucure.

Să mai spunem şi că, de multă vreme, cei doi fraţi nu mai făcuseră nici măcar o prostioară cât de mică, iar notele lor era de gazeta de perete? De prisos, cred. Ritualul asigurării că mama e teafără şi lipseşte dintre şinele de tren a rămas însă pe parcursul şcolii şi al liceului.

Pe urmă, fratele mai mare a rămas îngrijorat pe restul vieţii. Probabil că cei doi sau trei ani în plus au contat. Una vezi la opt ani, alta la cinci. Celălalt şi-a văzut de viaţă, iar cel mare a rămas să vadă de mama. Pe urmă ea s-a prăpădit (de boală, nu de tren), iar el şi-a găsit o altă ţintă a îngrijorării, adică soţia. Care i-a produs şi alte două ţintişoare, adică omul nostru a avut destul teren să îşi manifeste îngrijorarea.

Înarmat cu această amintire, mi-a fost destul de uşor să traduc fetei celei mici de demult care mă privea prin ochii femeii adulte de azi că îngrijorarea tatei este singurul lui mod de a-şi manifesta iubirea de ea. Pentru că mama lui l-a învăţat că singurul mod de a iubi este de a fi îngrijorat. De a fi preocupat de starea de bine a celuilalt.

Aici am fost cumva sprijinit de spusele femeii din faţa mea: Ai dreptate, tata niciodată nu ne-a luat în braţe să ne pupe sau să ne alinte. El se uita la noi şi ne întreba: Sunteţi bine, vă doare ceva? Şi când afla că suntem bine, i se lumina faţa şi ochii. Dar de pupat sau luat în braţe, eu nu ţin minte. Şi pe nimeni, nici pe mama.

Firesc, zic. Câtă vreme nu i se arată un anumit comportament social, este cam greu pentru un copil să-l adopte. Dacă nu i se arată că iubirea se arată prin pupat sau îmbrăţişări, el nu ştie să facă aşa ceva. Dacă i se spune: Dacă vrei să-mi arăţi că mă iubeşti, fii îngrijorat pentru mine, aşa va face.

Aşa că, draga mea colaboratoare, de fiecare dată când tata îţi dă telefon, îngrijorat de soarta ta, de fapt îţi spune: Ai grijă de tine, te iubesc!

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s