Bătălia cu adevărul absolut

Aflu că ar mai fi vreo doojde ani până când progresele ciberneticii vor permite transferarea în întregime a unei minţi umane pe suport anorganic. Anul proiectat pentru asta e 2038. Bine, asta e o proiecţie care nu ţine cont de multe care pot apărea. Săracul Toffler e trăbănţel cu şocul viitorului pe lângă ce avem acum.

Probabil va fi, dacă va fi aşa, sfârşitul speciei umane. Pentru că preţul scrierii minţii pe suport magnetic va fi absolut prohibitiv, aşa că singurele minţi care vor putea fi prezervate vor fi ale obsedaţilor de strângerea de bani. Care, după transferul minţilor lor pe hardiscuri, vor strânge şi mai mulţi bani virtuali şi îi vor sărăci pe toţi ceilalţi. Iar finalul va fi cu două creiere electronice care vor juca Monopoly cu bani imaginari până la sfârşitul planetei.

Poate că între timp vor apărea totuşi nişte hecări care vor putea rescrie anumite bucăţele de soft din minţile oamenilor mai uşor decât se face la acest moment prin psihoterapie.

Spuneam acum ceva timp că anumite lucruri sunt repetate în copilăria fiecăruia dintre noi până devin adevăruri absolute. Adică sunt lucruri care sunt la fel de adevărate ca gravitaţia, aerul respirat, lumina soarelui. Lucruri atât de adevărate încât niciodată nu ne gândim la ele, d-apoi să le mai punem şi la îndoială. Ca şi cum am pune la îndoială că o cană scăpată din mână se duce în jos la întâlnirea zglobie şi dezastruoasă cu podeaua. De aia, şi reflexul este să mă aplec să o prind înainte de podea. Nici prin cap nu-mi trece să sar să o prind înainte de tavan.

În familia de origine copilul capătă o anumită etichetă, iar membrii preexistenţi lui se poartă într-un anumit fel cu el. Iar el învaţă că el e aşa cum spune eticheta şi este tratat ca atare, că fiecare dintre părinţi şi alte rude este aşa şi se poartă ca atare, că locul lui este acolo unde este şi locul lor este acolo unde este.

Şi toate lucrurile astea sunt repetate zilnic, prin fapte, atmosferă, atitudini, interacţiuni, fără a fi vreodată spuse ca atare, ci fiind subînţelese. Iar după un număr imens de repetări, ele devin adevăruri absolute.

Din păcate, adevăruri absolute doar în familia unde au fost create. Nesimţita de lume din jur nu are habar de adevărurile astea. Aşa că, la ieşirea din familie spre lume, copilul întâmpină alt univers, cu alte legi şi unde adevărurile despre el nu prea sunt cunoscute.

Iar el are datoria, nu-i aşa, să spună lumii din jur cum este el, aşa cum a fost validat în familie, cum i s-a spus că este. Şi dacă adevărul familiei despre el este că este neîndemânatic, prima informaţie pe care o oferă lumii este neîndemânarea lui. Sau dacă adevărul familiei despre el este că face tâmpenii, va face tâmpenii, să arate lumii cum să se poarte cu el. Iar dacă adevărul familiei este că este deştept, prima lui sarcină este să arate lumii că este deştept. Adică să se dea deştept. Ceea ce şi face, iar voi vă convingeţi de asta citind chiar acum ce scrie.

Când adevărul familiei este favorabil copilului, totul e ok, scenariul e de succes. Prea rar însă e aşa (sau meseria m-a dus mai mult în preajma oamenilor pentru care adevărul familiei despre ei nu le era favorabil). Aşa că micul disconfort al copilului devine marele disconfort al adultului, care vrea altceva pentru el. Doar că nu ştie alt adevăr. Sau îl intuieşte, dar abaterea de la adevărul absolut este efortul de a sări spre tavan când scapi o cană…

Inclusiv în psihoterapie, unde vine să caute altă definiție, omul vine cu acel adevăr din familie despre el atârnat de gât. Adevărul familiei îi produce disconfort, pe care omul îl vrea înlăturat. Doar că omul percepe disconfortul, niciodată nu e conştient şi de adevărul lui, la fel cum nu e conştient de aerul pe care-l respiră. Cel mai greu e să priceapă că acel adevăr atârnat de gâtul lui produce disconfortul. Pe adevărul lui scrie: „merit să-mi daţi şuturi în fund cât puteţi” (iar el vrea să nu-l mai doară-n fund). Sau „merit să fiu ignorat” (şi vrea să fie băgat în seamă). Sau „sunt un prost şi merit să fiu condus de mână” (şi vrea să fie independent). Sau „merit să fiu mereu umilit” (şi vrea să fie respectat). Sau „sunt enervant pentru cei din jur” (şi vreau să mă placă lumea). Sau „fac pe clovnul în orice împrejurare” (oare de ce oamenii nu mă iau şi pe mine în serios?). Sau „pe mine nu se poate pune bază” (de ce nu vor oamenii să facem chestii împreună?)

El însă nu ştie, acest om, că tocmai comportamentul lui le spune celor din jur cum să-l trateze. El le dă permanent indicii despre ceea ce doreşte să obţină, adică fix ce a fost obişnuit să obţină în familie, lumea lui mică în care a căpătat conştiinţă și definiție.

Evident, jocul îi este atât de automat, încât e singurul joc pe care îl poate juca în terapie. El joacă rolul lui aşa cum i s-a cerut în familie, nu ştie şi nu poate fi altfel. Aşa că se comportă ca atare şi în terapie. Şi aşteaptă răspunsurile cunoscute din scenariul cunoscut.

Aici, cred eu, intervine terapeutul. Sigur, cunoaşte tehnici, are formare sau formări în psihoterapie. Sigur, ştie cum se abordează problemele respective cu care vine omul. Dar, dacă nu va vedea omul şi adevărul lui absolut, apare marele risc de a-i da omului replicile pe care el le aşteaptă, urmare a comportamentului lui. Se va lăsa enervat de un om care enervează (nu vrea, dar enervează), va da replici sarcastice unui om care cere să fie luat în râs (nu vrea, dar este luat în râs), va râde şi va glumi pe seama unui clovn (și ce bine se va simți acel clovn), nu va fi respectuos în faţa unuia care imploră să fie neglijat. Şi tot aşa.

Dacă nu va intui relativ repede care e problema din spatele problemei, terapeutul va fi absorbit uşor în lumea omului din faţa lui, îi va oferi replicile pe care el le cere şi va începe să facă parte din adevărul absolut al omului.

Dacă va fi coerent într-o atitudine diferită de cea cerută de scenariul original, dacă va rezista provocărilor care (sigur!) vor fi lansate spre el, dacă va fi stabil în atitudine şi coerent în relaţionare, atunci (poate) va avea succes.

Sau poate celălalt va părăsi terapia şi va găsi un terapeut dornic să-i dea replicile pe care le așteaptă, cu care să afirme, în duet şi la nesfârşit, adevărul absolut despre el. Și vor trăi împreună în terapie, fericiți, până la adânci bătrâneți.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s