Despre cum să nu-ți arăți afecțiunea

Demult, tare demult, când eram cu toţii mult mai netrăiţi, iar eu scriam întâi cifra trei când era vorba de vârsta mea, am cunoscut o femeie care nu putea să fie într-un cuplu. Orice cuplu.

Era suficient de mobilată şi ca apariţie şi ca neuroni încât să producă o impresie mai mult decât favorabilă la prima vedere, care impresie se consolida în mintea celor din jur când femeia deschidea gura.

Şi atunci, de ce nu poţi să ai o relaţie? Poate că e problemă de orientare (o fi fost veacul preşcolar pe vremea aia, dar întrebarea tot trebuia pusă). Aa, nu. Streit.

Să vedem. Cum se petrec lucrurile de fapt? Păi, foarte simplu. Diverse prietene şi prieteni (am şi prieteni bărbaţi, câtă vreme nu e să fiu în cuplu cu ei) îmi fac cunoştinţă cu diverşi. Şi zic hai să încerc, poate cu ăsta merge. Şi ne vedem o dată, bem o cafea, pe urmă ne mai vedem la o plimbare sau un film sau un chelcăşoz. Şi, pe bune, sunt tipi foarte faini, şi bine arătători, şi cu minte ok, adică chiar la prima vedere nu are ce să nu-ţi placă la oricare din ei. Că pe urmă… aia e altceva. Dar eu nu pot nici la început.

Păi ce se întâmplă, că înţeleg că te distrezi la cafea şi film? Da, chiar da, îmi face plăcere să râdem, să glumim, să vorbim şi serios, e chiar fain. Marea problemă e când încearcă să mă ia de mână.

Mă uit la mâinile ei. Nu deformate, sau cu eczeme sau cu bube sau altceva. Şi ce se întâmplă când te ia de mână?

Aa, încearcă să mă ia, nu apucă să mă ia. Mă feresc de zici că mă arde. Abia întinde omul mâna spre mâna mea şi mi-o feresc să nu mă atingă. Şi e o reacţie aşa bruscă, de omul nici nu ştie ce a făcut, se blochează. După aia îmi cer scuze, dar ce scuze să ai? normal, omul crede că nu-l plac şi pleacă, nu mă mai caută. Şi gata. Sau încerc să-mi inhib reacţia de tras mâna, stau puţin cu mâna mea în mâna lui, după aia mi-o retrag şi se vede pe mine cât sunt de crispată când ni se ating mâinile, că mă relaxez imediat după aia. Şi normal că omul înţelege că am ceva contra lui şi iar gata, se termină… dar nu e de la el, eu sunt defectă.

Dar ce se întâmplă când îţi atinge cineva mâna? Păi, nu ştiu, e ciudat… nu mă simt deloc în largul meu. Pur şi simplu mă simt jenată. Cumva parcă e ceva ruşinos, mi se pare că toţi din jur se uită la mine… şi când merg pe stradă la fel, parcă şi şoferii din maşini se uită la mine cum mă ţin de mână…

Când aud cuvântul ciudat, de fiecare dată mi se aprinde în cap un beculeţ care face cip-cirip… cred că de la femeia asta am auzit prima oară în context profesional cuvântul ciudat. Mi-a rămas întipărit şi de-atunci am detector special pentru cuvântul ăsta. El îmi spune că e o deviere de la scenariul familiar.

Ia spune-mi, părinţii tăi obişnuiau să se ţină de mână?

Se uită la mine ca şi cum aş fi întrebat-o dacă părinţii ei obişnuiau să fie elefanţi. Nici vorbă, niciodată. Se înţelegeau foarte bine, erau foarte buni prieteni, dar niciodată nu se ţineau de mână, nu se sărutau. Oricum, niciodată cu mine de faţă sau în public. Se respectau, se iubeau în felul lor, dar niciodată nu aveau contact fizic.

Acum, că stau să mă gândesc, niciodată, nici când se revedeau după ceva timp, când venea tata din deplasări nu am văzut-o pe mama că îl sărută de bun-venit, sau pe tata să o sărute. Se salutau, vorbeau foarte mult unul cu altul, dar mângâieri n-am văzut la ei… Nici pe mine nu prea mă mângâiau.

Mai hoinărim printre amintiri cu părinţi ceva timp. Nu că sunt foarte interesante pentru temă nişte amintiri cu părinţi frigizi, dar aştept o amintire anume, o simt că e acolo. Nu mă pricep la chestii regresive, aşa că trebuie doar să am răbdare. Iat-o:

Sunt mică, am vreo patru ani şi merg între tata şi mama pe stradă. Fiecare mă ţine de o mână. Ei sunt cam mici de statură şi nu trebuie să se aplece mult spre mine. Mă simt bine între ei.

În faţa noastră merg un băiat şi o fată. Mama şi tata vorbesc, îi aud cum comentează între ei: uite şi la orbii şi neputincioşii ăia… uite cum se ţin unul de altul de mână. Tata zice, îl aud şi acum: Parcă ar fi beţi şi nu pot să ţină drumul drept, vai de capul lor, uite cum se agață unul de altul… Şi mama zice: Lasă-i în pace, că parcă văd că peste cinşpe ani şi asta mică o să fie la fel… Şi tata îi răspunde: Ete, na, dar ce, să o văd cum umblă ca oarba, să o ducă vreunul de mână…

Gânditoare se uită prin mine: Şi zici tu că de la faza aia să mi se tragă mie să nu suport să mă ţină un bărbat de mână?

Nişte spaţii goale sunt la fel de importante ca spaţiile pline. Chiar şi absenţa unor lucruri oferă informaţii şi puncte de reper. Dacă un copil vede un comportament social la părintele lui, capătă un punct de reper. Dar şi dacă nu-l vede, tot capătă un punct de reper. Mama și tata nu fac așa ceva. Deci, aşa ceva nu se face în familia mea, oamenii normali nu se poartă aşa niciodată. Atunci nici eu nu am motive să fac vreodată așa ceva. Gestul pe care părinţii mei nu l-au făcut vreodată devine tabu. Nici măcar nu a fost vreodată interzis în mod explicit. Simpla absență a gestului este interpretată de copil ca interdicție.

Chiar şi când, sub control voluntar, omul se forţează să încalce tabu-ul, se simte atât de inconfortabil încât renunţă foarte repede la gest şi se refugiază în cunoscut: la mine în familie nu se făcea aşa, familia mea e normală, e anormal să fac acest gest. E ruşine să fac gestul, ce-o să zică lumea?

Şi dacă e scris să nu am vreodată o relaţie… asta e. Decât să-mi arăt afecţiunea față de altcineva…

Ilustrația