Vârstele și timpurile dorințelor

Cred că data trecută am lăsat nescrisă o parte importantă, dar se împlinise kilul de cuvinte la postarea anterioară. Hai să reluăm puţin: era vorba de un copil care încearcă să capete băgarea în seamă din partea părintelui şi nu reuşeşte, aşa că rămâne cu dorinţa de a fi ascultat, băgat în seamă, considerat şi el important.

Pe măsură ce creşte, copilul se obişnuieşte cu starea de fapt în care nu obţine ceea ce doreşte. Ba chiar se împacă cu ea şi începe să o considere ca o normalitate. În fond, să-și considere familia normală este condiţia esenţială pentru ca un copil să crească fără a o lua razna. Chiar şi când familia nu e chiar atât de sănătoasă în ansamblu, fiind singura familie la dispoziţie, copilul decide a priori că aşa e normal să fie, iar restul familiilor, care nu procedează la fel, sunt devieri nesănătoase. Gen aşa nu se face, eu nu voi face vreodată aşa. Şi ţine minte formula cu aşa nu se face, o să vină momentul să o folosească.

Deci e normal ca părintele meu să nu bage în seamă ceea ce am eu de spus. În fond, el ştie mai bine ce e de făcut, doar e părintele, e mare şi ştie totul. Aşa trebuie să fie, aşa că mai bine mă resemnez că pe mine nu mă bagă în seamă. Asta e.

Pe de altă parte, nu pot să nu păstrez un pic de dorinţă să fiu şi eu băgat în seamă. Dacă nu de el, de părinte, măcar de alţii.

Aşa că voi fi, ca şi copil, în căutarea unor adulţi, care să semene măcar ca vârstă cu părintele meu, care să mă bage în seamă. Dacă profesori, atunci e bine. Măcar pe durata şcolii. Dacă rudă, tot e bine. Mătuşa e ca o mamă. Unchiul e ca un tată. Tot e bine. Nu e fix ce căutam, dar tot e bine.

Crescând spre maturitate, dorinţa nu scade. Doar devine mult mai puţin conştientizată. Dar e tot acolo. Ce bine ar fi dacă cineva l-ar asculta, l-ar băga în seamă, ar fi interesat de ceea ce spune sau face. Şi încearcă să atragă atenţia asupra sa, asupra vorbelor sale, asupra faptelor sale. Vorbeşte umpic mai tare, încearcă să facă totul umpic mai bine decât ceilalţi, doar-doar va căpăta atenţia celor din jur.

Şi, ce să vezi, chiar o capătă. Uau, oare de ce? Din afară, explicaţia e simplă. Pentru că merită. Obişnuit de mic să se vadă în oglinda ţinută de cei din jur, mai ales de părinţi, de mic şi-a format o anumită imagine despre sine. În esenţă, cineva care nu merită băgare în seamă. Aşa a fost din copilărie, când trebuia să strige tare sau să facă o nefăcută ca să capete atenţia din partea mamei sau tatălui. Şi atunci căpăta o corecţie, gen ce ţipi aşa copilule, nu vezi că sunt ocupat, sau termină cu chestia aia că mă enervezi şi-ţi dau una de nu te vezi.

Însă lumea din jurul fostului copil actual adult habar nu are de ceea ce s-a petrecut în familia de origine a omului nostru. Pentru lumea din jur de azi, omul nostru este un om punct Adică un om care vorbeşte, face, stă, relaţionează, are un loc în societate. Aşa că lumea din jurul de azi este mult mai obiectivă în judecarea a ceea ce vede azi. Iar judecata e simplă: omul pe care îl vedem merită băgat în seamă. Uneori trebuie chiar lăudat şi eforturile lui chiar apreciate. Nimic din imaginea preconcepută pe care i-o oglindeau cei din familie nu apare în privirile celor din lumea mare. Și toți din jur nu se poartă normal: îl bagă în seamă.

Iar el se vede confruntat cu un scenariu necunoscut. E luat în considerare. Pentru asta, familia nu l-a pregătit. Nu are replici, nu are posturi, nu are atitudine de răspuns pentru când capătă băgarea în seamă. Ştie doar scenariul în care cere să fie băgat în seamă şi nu e.

Şi se blochează din cauză că nu are răspunsuri. Iar reacţia este cumva jenată, de obicei, ca şi cum omul ar asista la scena în care interlocutorul (băgătorul în seamă) şi-ar da pantalonii jos fără motiv. Adică, staţi puţin, dar de ce faceţi asta, staţi aşa, păi asta nu se face domle în public. Cum să mă lăudaţi aşa, din senin, fără preaviz? Păi sunt lucruri care pur şi simplu nu se fac… cum ar fi darea pantalonilor jos sau băgarea mea în seamă sau scuipatul pe covor… chiar nu aveţi un pic de bună-creştere? La mine în familie nici nu se scuipa pe covor, nici nu se dădeau pantalonii jos, nici copiii nu erau băgaţi în seamă.

În faţa scenariului necunoscut, deşi mereu dorit, adultul fost copil nebăgat în seamă devine jenat. Paradoxal, nu?, având în vedere că băgarea în seamă este lucrul pe care şi l-a dorit dintoatăinima dintotdeauna.

Da, dar una este căutarea, alta este găsirea. O copilărie întreagă, omul a căutat şi nu a găsit. Ştie cum să caute, dar nu ştie ce să facă după ce găseşte. Şi asta se aplică la toate lucrurile la care tânjim în copilărie. Le căutăm febril, ni le dorim din suflet, ne spunem că asta e ceea ce ne lipseşte pentru a fi fericiţi.

Iar când dăm de aceste lucruri, când le găsim sau ni se oferă după o mult prea lungă aşteptare… a, aşa e când ai? meh, nu e mare lucru… credeam că va fi mult mai bine să am ceea ce mi-am dorit dintotdeauna.

Oare de ce? Să-ndrăznesc să vin cu o posibilă explicaţie? Pentru că pentru orice dorinţă e o vârstă şi un timp al împlinirii. Dacă vârsta a trecut şi timpul împlinirii s-a dus, dorinţa rămâne acolo, neîmplinită, în sufletul omului. Iar copilul din sufletul lui, pentru care timpul nu trece, are veşnic acea dorinţă neîmplinită şi vrea. El nu ştie că omul a crescut, a devenit adult, poate chiar părinte care satisface (sau nu) dorinţele propriului copil.

Copilul din sufletul fiecărui om ştie că are o dorinţă neîmplinită şi o vrea împlinită. Atât că vârsta şi timpul împlinirii au trecut de mult. Şi, când i se împlineşte dorinţa, omul zice: meh, şi toată viaţa am crezut că…

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s