Cum să completezi un chestionar

Fac parte din puţinii oameni care nu se supără când maşina din faţă nu semnalizează că îşi schimbă traiectoria. Am două motive: primul e că un individ care conduce maşina ca pe câmpul propriu îmi este folositor, mă ţine în priză şi mă reanunţă că oamenii sunt imprevizibili şi potenţial periculoşi când se văd stăpâni pe foarte mulţi cai-putere. Sau pur şi simplu pe foarte multă putere.

Motivul be e că aceluiaşi individ îi găsesc raţiunea de a nu semnaliza. Anume: când semnalizezi că schimbi direcţia ta de mişcare, le dai altora informaţii despre tine, fără să primeşti informaţii prea multe despre ei. Iar informaţia este putere, iar cine are informaţii despre ceilalţi are mai multă putere asupra lor. Aşa că de ce aş fi eu supărat pe un om care îşi apără dreptul lui de a nu oferi informaţii altora despre el…

Acum, lăsând sarcasmul la o parte, sunt uimit perpetuu de disponibilitatea oamenilor de a completa chestionare. Faptul că ei se arată încântaţi să îmbulineze nişte cerculeţe ca să spună lumii din jur tot ce cred ei despre orice mi se pare absolut uau.

Prea puţin contează pentru oamenii completatori de chestionare pe oase de copaci sau online că oferă informaţii despre ei şi familiile lor. Important e ca ei să dea de ştire lumii despre ei şi ce cred ei şi ce fac ei şi ce preferă ei. Dacă îi întrebi de ce o fac, răspunsul e de obicei: de ce nu, dacă pot? Lasă, că dacă mi s-a dat să răspund la întrebări, asta e, răspund la întrebări.

Prea mult ocupaţi să completeze informaţii, prea mult încântaţi că oarecine se interesează de opiniile lor, aceşti oameni nu reuşesc deloc să vadă dincolo de întrebările adresate lor şi de râvna cu care umplu cerculeţe sau pun icsuri în căsuţe. Şi da, informaţia e putere. A celui care o are asupra celui la care se referă informaţia. Și asta nu mai e sarcasm.

Aşa că aceşti oameni oferă informaţii despre ei, despre ce preferă, ce gândesc, ce vor şi ce nu vor să li se întâmple. Cui? Unora interesaţi de aceste informaţii. Ce fac ei cu ele e prea puţin important pentru mine. Stăpânesc lumea mai bine şi mai deplin. Să fie la ei acolo.

Ce mă frământă este eterna mea întrebare: de ce. De ce oamenii dau informaţii despre ei doar aşa, pentru că li se cer. De ce li se pare că informaţiile despre ei sunt atât de interesante pentru alţii?

Aici îmi derapează mintea că am neuronul alunecos şi îmi aduc aminte de unii colegi care mă întreabă: mă, cum se face că un om pe care eu îl ştiu de cinci zile îţi spune ţie în cinci minute lucruri pe care mie nu mi le-a spus? Iar răspunsul meu e simplu: păi eu nu fac nimic, doar ascult, unii oameni sunt disperaţi să povestească altora despre ei. În esenţă, cam acelaşi lucru pe care îl fac şi chestionariştii, doar că mai punctat şi mai puţin lăbărţat.

Şi odată început derapajul, mă duc tăvălug spre unde mi-e şi mie mai uşor. Îmi imaginez o scenă de demult: un copil care are ceva de spus. Ceva important pentru el, că altfel nu ar vrea să-l spună. Sau poate vrea ceva. Ceva important, că altfel nu ar cere. Sau poate vrea doar să fie băgat în seamă, şi experienţa de până atunci l-a învăţat că băgarea în seamă din partea părintelui apare doar când copilul spune ceva. Şi atunci spune ceva.

Acum să schimbăm perspectiva: părintele aude copilul spunând ceva. De obicei, e o prostie, o aiureală, ceva ce n-are sens, rost sau mai poate aştepta. Adică aşa pare de unde stă părintele. Adică, auzi, mă deranjează să mă întrebe ce zi e azi. Ce, nu poate să se uite în calendar? Sau mă întreabă în ce limbă se vorbeşte la televizor. Ce, nu ştie că e engleză? Sau mă întreabă care e capitala României. Ce, nu se poate uita pe hartă? A, şi stai, că m-a întrebat la fel şi ieri. Clar, mă întreabă toate astea ca să mă enerveze, să mă deranjeze, să mă disturbe, să mă conturbe…

Bă, termină cu întrebările astea tâmpite. Şi ce crezi că-mi pasă mie de ce a făcut cutărică la şcoală azi? Sau că pe tine nu te mai doare burta. Aşa, şi? Asta e motiv să mă întrerupi din ce fac, să mă anunţi că nu te mai doare burta cum te-a durut ieri? Fără să ştie, acel părinte, că mesajul copilului nu e că nu-l mai doare burta, ci că vrea disperat băgarea în seamă a părintelui.

După multe sute de asemenea interacţiuni, cu copilul căutând băgarea în seamă prin comunicarea cu părintele şi părintele refuzând comunicarea şi băgarea în seamă a copilului, scena se transformă. Copilul aproape că nu mai caută sau nu mai iniţiază comunicarea cu părintele, e deja resemnat şi ştie că, orice ar face sau ar zice, nu va avea atenţia şi băgarea în seamă, aşa cum şi-o doreşte el, din partea părintelui. Rămâne însă dorul, dorinţa, năzuinţa  ca cineva să îl întrebe şi pe el de vorbă. Cineva să vrea să afle de la el cum îi e, cum se simte, ce îi place, ce a mai făcut, ce a mai păţit, ce are pe suflet.

De cele mai multe ori, acel om (fost copil nebăgat în seamă de părintele lui) nici măcar nu e conştient de dorul lui. Doar simte că ar fi foarte bine să îl asculte şi pe el cineva care să nu îl judece şi să ia spusele lui ca prostii. Dar despre cum caută el auditoriu şi cum îşi dezalorizează spusele fără să vrea am mai scris şi voi mai scrie.

Şi atunci, dacă se nimereşte în spital, poate apare un psihoceva care stă cu el de vorbă şi îl ascultă ca şi cum chiar contează ce spune el. Iar dacă nu, poate dă de un chestionar de completat, pe rămăşiţe de copaci sau pe net, şi mult e dornic omul acela să dea informaţii despre el, bucuros că undeva, cumva, cineva e interesat de el şi îl bagă în seamă.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s