Despre adevăruri absolute și adevărate

Spun cunoscătorii în ale funcţionării creierului uman că un lucru repetat de şaijdoo de mii de ori devine un adevăr pentru acel creier. O să spuneţi că nu prea există şanse ca un acelaşi lucru să fie repetat de peste 60k de ori într-o viaţă de om, dacă nu crești niște papagali clonați. Cu alte cuvinte, nu prea avem adevăruri adevărate în viaţa noastră.

Şi totuşi. Dacă asociez repetarea acelui lucru cu o anumită stare emoţională, o să fie mai multe bucăţi de creier care sunt active şi unde va fi imprimat acel lucru. Poate că, în anumite condiţii, nu mai e nevoie de atâtea repetări până ca lucrul să devină un adevăr de nezdruncinat. Plus că poate acel lucru nici nu trebuie afirmat, e prezent în atmosferă şi intră în creier odată cu oxigenul, şi fiecare respiraţie e o repetare.

Uite, de exemplu, în familie. Un copil apare acolo pe lume şi află nişte lucruri care existau cu mult înainte de apariţia lui. E o stare de fapt la care trebuie să se adapteze. Relaţiile sunt aşa şi nu altfel. Părinţii sunt aşa şi nu altfel. Bunicii sunt aşa cum sunt şi nu altfel.

Iar toată coerenţa şi stabilitatea (sau chiar şi coerenţa instabilităţii, şi e aia e coerenţă, să ştiţi) se impregnează în mintea copilului. Iar locul lui în familie este clar definit de la început, şi el află foarte de timpuriu la ce se poate aştepta de la fiecare din cei din jur şi ce îi cere fiecare din cei din jur.

Toate astea nu se spun. Se respiră odată cu aerul din familie. Se impregnează în mintea lui la fel cum mirosul specific tribului din care face parte i se impregnează în piele. Şi totul devine un adevăr prin repetarea minut de minut, oră de oră, zi de ştiţi şi voi ce mai urmează.

Iar printre toate aceste adevăruri mărunte care alcătuiesc marele adevăr al familiei, se numără şi eticheta atribuită copilului. Nu i se spune cu subiect şi predicat de fiecare dată că are acea etichetă. Uneori nici nu se pronunţă acea etichetă vreodată. Dar ea este prezentă în conversaţie, în interacţiunile tăcute, în priviri, în ceea ce se spune şi mai ales nu se spune. Şi eticheta proprie care i-a fost atribuită în familie se întipăreşte adânc în mintea copilului şi devine şi ea adevăr în adevărul familiei.

Procesul ăsta e cel care salvează mintea copilului de haos. Organizarea, regulile, etichetele, toate fac parte din structura, din trama în care creşte copilul, şi el are nevoie cu necesitate de ele, are nevoie de stabilitate ca să poată crește. Ce face însă dacă acea etichetă-singura-adevărată îi este nefavorabilă? Sau dacă relaţiile-singurele-adevărate îi sunt nefavorabile şi profund nedrepte pentru el? Dacă are inspiraţie, poate ajunge la o terapie şi începe munca de redefinire a adevărurilor din el. Dar despre cum se remodelează un adevăr impregnat intim în structura unui om, poate în alt timp şi acelaşi loc.

Mă gândeam zilele trecute cum procedează păstrătorii adevărurilor familiei. Aţi văzut, sunt sigur, documentare cu lei în savană. Şi aţi văzut cum îşi asigură teritoriul. Cumva, folosind mijloace specifice, îşi împrospătează mirosul pe anumite puncte de reper stabile, gen copaci, tufişuri, bolovani. De remarcat că această marcare a teritoriului are loc chiar dacă teritoriul nu a fost încălcat de intruşi. Doar pentru că e nevoie să îţi marchezi mereu reperele tale, să devină un adevăr că lucrurile stau aşa şi nu altfel.

Există în fiecare familie de oameni un astfel de exemplar care simte că are datoria ca periodic, indiferent ce s-a întâmplat între timp, să le readucă în memorie celorlalţi cum stau lucrurile şi ce rol are fiecare în marele adevăr absolut al familiei.

Poate fi recunoscut uşor. Individul păstrător al adevărului familiei spune aceleaşi lucruri mereu, ştiute şi arhiştiute de ceilalţi, convenabile sau nu. Are grijă să spună acele lucruri chiar şi dacă nimeni nu a venit să le conteste vreodată. La fel cum un leu stropeşte la fiecare două zile un tufiş, deşi nimeni nu a trecut pe acolo de mult timp, în afară de el.

Auzeam o conversaţie zilele trecute. O bunicuţă povestea pe stradă altei bunicuţe: Vorbeam cu fie-mea, şi îl avea în maşină şi pe nepoţel, pe fiu-său. Şi mi l-a dat la telefon, să mai vorbim. Şi imediat l-am întrebat: Ai mai supărat-o pe mama? Şi ştii, madam Cutare, imediat a tăcut şi n-a mai zis nimic. De unde mă luase cu mamaie, când mai îmi faci prăjitură de-aia de-mi place mie, cum l-am întrebat ce prostii a mai făcut, imediat a tăcut şi i-a dat telefonul maică-sii… Păi nu se poate, madam Cutare, că dumitale ţi-am povestit, nu se poate să-i facă necazurile alea maică-sii… normal că primul lucru pe care îl întreb e ce prostii a mai făcut…

Adevărul acelei familii cuprinde şi un mic adevăruţ: copilul face prostii. Nu la imperfect, nu la perfectul compus. Face prostii la prezentul continuu. Şi ea, ca bunică păstrătoare a adevărului, acum când vorbește cu el, trebuie să îi reamintească adevărul despre el. El face prostii. Nu că a făcut şi că actual există probabilitatea să nu mai facă. Nu, el face prostii așa cum respiră. Şi asta trebuie reamintit copilului. El are eticheta de copil care face prostii, iar primul lucru pe care îl întreabă este ce prostii a făcut de când nu au mai vorbit. Poate îi trece prin minte să facă şi altceva. Eticheta trebuie reîmprospătată, să nu o şteargă timpul sau altele care trec pe acolo. Pentru că fără etichete reîmprospătate, fără puncte de reper revopsite, fără adevăruri care să fie reafirmate mereu şi mereu… unde, vă întreb, unde am ajunge? Copilul ar uita (aşa sunt copiii, cresc şi uită dacă nu le aduci aminte) că definiţia lui este că face prostii şi poate ar uita să le mai facă. Păi, şi atunci, pe ce ne-am mai concentra noi, ca familie? Aşa, totul e adevăr: copilul face prostii, toţi suntem preocupaţi de cum să nu mai facă, şi îi reamintim mereu că preocuparea noastră sunt prostiile lui. Iar eticheta lui, sub care îl recunoaştem, este de făcător de prostii…

Cum ar fi fost ca respectiva bunică să întrebe: Şi, ia spune, ce lucru bun ai făcut de când nu am vorbit? Păi, ar fi negat, tocmai ea, adevărul despre acel copil. Şi, să recunoaştem, adevărul despre acel copil este unul singur: face prostii.

Ilustrația

Reclame

2 gânduri despre „Despre adevăruri absolute și adevărate

  1. La intrebarea „Ce a vrut sa spuna autorul in aceasta fraza cu care si incepe cantecul:
    <>”
    cred ca aceasta postare explica foarte clar ce anume a vrut sa spuna autorul

  2. La intrebarea „Ce a vrut sa spuna autorul in aceasta fraza cu care si incepe cantecul:
    as soon as you’re born, they make you feel small”
    cred ca aceasta postare explica foarte clar ce anume a vrut sa spuna autorul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s