Cum să stai activ pe parapet

Scene de la campionatul mondial de fotbal din 94 îmi vin în minte ca să pornesc de undeva. Era în Iuesei, se juca fotbalul pe care americanii îl numesc socăr şi tribunele erau în majoritate goale, la majoritatea meciurilor. Americanii nu erau tentaţi, în marea lor majoritate, să se ducă să vadă ceva care nu e extrem de violent sau care nu durează măcar patru ore (cum sunt meciurile de baschet, de beizbol şi de berbeci care se dau cap în cap).

Doar că nişte oameni care aveau nişte interese au zis: a, nu vă place. Las că vedeţi voi că o să vă placă. Nu acum, în trei luni. Dar în doojde ani, sigur o să vă placă. O să vă dăm fotbal de-ăsta de o oră jumate, fără căşti de protecţie, până o să înceapă să vă placă. Aşa că americanul a fost bombardat, vreme de mulţi ani, cu multe reclame, invitaţii, bilete cu preţuri derizorii pentru meciuri de fotbal. Şi lumea de acolo a început să meargă la meciuri. Multora poate nu le-a plăcut lipsa de violenţă, şi mai ales ideea că o confruntare se poate termina la egalitate (ştiţi, ei sunt obsedaţi de clasamente, musai cineva trebuie să fie mai bun ca altcineva).

Dar pofta vine mâncând (la noi a fost cu manelele din anii 90, tot aşa, ni s-au dat cu forţa la tarabele din piaţă până când primitivul din fiecare a fost trezit de ritmul ancestral de tam-tam şi a început să ne placă). Aşa că americanii au început să se aducă unul pe altul la meciurile de fotbal non-american. La momentul ăsta, un sfert de secol mai târziu faţă de acum trei paragrafe, tribunele sunt pline la orice meci din prima lor divizie. Iar câştigurile şefilor fotbalului sunt şi ele pe măsura efortului, dacă nu ceva mai mari.

Cam la fel se întâmplă şi cu mult-discutatul parenting. Acum doojde ani, nici nu exista parenting la noi. Fiecare ştia cel mai bine cum să-şi crească propriul copil. El îl făcuse, el îl omora, nimeni altcineva. Să nu fi încercat să dai vreun sfat relativ la asta, că nu mai aveai viaţă cu omul ăla. Acum e altceva.

O scenă recentă la care am asistat, la un eveniment relativ festiv: o fetiţă de vreo zece ani, un tată de vreo treişcinci spre patruzeci. Fetiţa în rochiţă frumuşică, doar era la o chestie festivă, tatăl în costum, din aceleaşi motive. Un fel de parapet de piatră, lat de vreo juma de metru şi înălţat ca la vreun metru. Fetiţei îi venea până pe la umăr.

Ca orice copil care vrea să fie mare, fetiţa a vrut să stea pe parapet. Era o fetiţă rezonabilă, nu a vrut în picioare. Voia doar să stea cu fundul pe parapet. Ar fi fost cam de aceeaşi înălţime cu tatăl (şi ce îşi doreşte mai mult un copil decât să se uite orizontal la părintele lui, nu? şi să fie şi privit orizontal, nu?)

Şi, ca orice copil cu un părinte grijuliu, copilul întreabă: Tati, pot să mă ridic să stau aici cu fundul?

Aici o paranteză necesară: de obicei, copilul nu percepe riscurile aşa cum le percepe adultul. Dacă nu ar fi părintele în preajmă, copilul ar face tot felul de lucruri fără să-i pese de riscuri, din nevoia de a experimenta. Doar că experienţa îi spune că, de câte ori încearcă ceva nou, părintele devine tensionat de frică să nu păţească el, copilul, ceva. Aşa că, de fapt, copilul nu cere voie părintelui să experimenteze. Copilul îşi întreabă părintele: Vei fi ok dacă eu voi încerca să fac asta? Că vreau să o fac să văd cum e, nu mi-e frică, vreau să învăţ din asta, dar o să renunţ dacă tu consideri că nu-ţi suporţi frica. Închid paranteza.

Copilul întreabă dacă poate să se ridice să stea cu fundul pe rochiţa festivă şi pe parapet. Ce face părintele? Acum doojde ani, pariez că i-ar fi spus: Nu, n-ai voie să te urci, o să-ţi murdăreşti rochia, stai şi tu liniştită, ce tot ai să te caţeri peste tot…

Acum, adică acum câteva zile, părintele se uită cu inima îndoită la fetiţă, ezită o clipă (şi chiar gândeşte în momentul de ezitare, v-o spune profesionistul din mine) după care îi spune cu o voce moale: S-ar putea să fie praf acolo…

Praf era, că eram în aer liber, normal că era praf. Doar că fetiţa a interpretat răspunsul ca un ok, aşa că şi-a luat avânt şi s-a căţărat cu fundul unde dorea. Şi a fost foarte mândră de unde ajunsese şi a început să dea cu călcâiele în zidul pe care stătea… câteva zeci de secunde, apoi a găsit un alt punct de atracţie, a ţopăit jos şi şi-a văzut de noua treabă.

Copilul era tot ăla care ar fi fost acu doojde ani. Părintele era reprezentantul unei subspecii recent apărute, care ia în considerare dorinţele copilului, îşi controlează impulsul de a controla impulsul copilului şi reacţionează cu oarecare consideraţie faţă de copil.

Peste încă nişte ani, pariez că vor fi mai mulţi ca el. Şi poate că dialogul va fi şi el altul:

-Tati, pot să stau cu fundul pe balustradă?

-Sigur, tati, dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi şi te ajut.

Sau, chiar şi mai bine:

-Tati, pot să stau cu fundul pe balustradă?

-Nu doar că poţi, dar, dacă îmi faci loc, o să stau şi eu cu tine (dă-i în spume de pantaloni festivi…). Căci, din perspectiva copilului, ce altă aprobare mai bună poate găsi decât părintele participând activ şi voluntar la activităţile lui?

Iar, pentru actualii şi viitorii părinţi, traduc doi termeni:

Activ: adică particip alături de copil sută la sută, ca şi el. Adică evit complet telefonul, leptopul şi televizorul, atenţia mea e doar la ceea ce fac alături de copil.

Voluntar: pentru copil e mult mai reconfortant atunci când părintele vine, din proprie iniţiativă, şi se arată interesat de ceea ce face copilul sau iniţiază activitatea. Altfel, cererea copilului ca părintele să i se alăture e mai puţin validantă.

Hai că am început să fiu prea (c)academic şi am depăşit numărul de cuvinte. Gata, pa.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s