Poveste cu un prințișor orfan

Zilele trecute a suflat o pală de vânt şi a luat praful de pe o amintire de demult. Era în perioada când Ioana, pentru că nu aveam loc de întors, stătea la bunici, iar noi o vizitam o dată la două săptămâni, că atâţia bani de bilete de autobuz aveam. Când avea deja vreo trei ani, am văzut o chestie care se repeta la ea. O jumătate de oră de la ajungerea părinţilor, copilul era bucuros, umbla de colo-colo şi ne arăta ce mai făcuse-desenase-învăţase între timp. Cam după o jumătate de oră, o apucau istericalele. Plângea scâncit şi iritant fără motiv, avea tot felul de cereri absurde şi nerezonabile, dădea din picioare, ţipa şi tot aşa. La început nu am ştiut ce era şi nu mai ştiam cum să-i intrăm în voie, mai ales că bunicii ne asigurau că în lipsa noastră copilul era extrem de rezonabil. După vreo două-trei episoade de-astea, am decis să ignorăm orice comportament nedorit şi să ne comportăm ca şi cum totul ar fi în regulă. A fost o probă de nervii capului destul de greuţă, dar în cele din urmă, mai ales după nişte discuţii suficient de serioase când era calmă, am trecut cu toţii şi peste hopul ăsta. Dar până să explic aici comportamentul pomenit, mai am de făcut o escală badagascariană.

Când sună telefonul şi aud că am un consult de făcut la urgenţe sau în terapie intensivă, primul gest este să mă mobilizez în direcţia respectivă, chiar în timp ce încă mai vorbesc la telefon. De cele mai multe ori se dovedeşte că am procedat corect cu graba.

Zilele trecute degeaba m-am grăbit. Pe o scală a agitaţiei, lucrurile se liniştiseră deja până spre patru, aşa că am primit o relatare de la medicul din TI.

-Băiatul ăsta care a avut un accident rutier acum câteva zile a ajuns la noi şi a fost foarte liniştit tot timpul, până acu o juma de oră, când a intrat tatăl în vizită (aşa mi-am explicat prezenţa în salon a insului în halat de vizitator şi cu o faţă destul de descompusă). E, atunci a început să se agite îngrozitor, să urle că el vrea acasă, că nu mai poate să stea, să-i dea taică-său ţigări că el nu mai poate dacă nu fumează. Până să vina tata, nici vorbă să urle şi să ceară ţigări. Şi a continuat să fie agitat şi să urle până l-am liniştit cu ceva pe venă. Acum să vedem ce ziceţi şi dumneavoastră, să staţi de vorbă şi cu tatăl şi să ne lămurim de ce schimbarea asta de atitudine bruscă atunci când a apărut tata…

Bun, băiatul era destul de groghi după ce şi-o luase-n venă, aşa că răspunsurile lui erau destul de alandala, iar cheia enigmei comportamentului nu era la el. Doar tatăl rămăsese ca sursă de informaţii. O sursă cam tuflită de frică şi îngrijorare faţă de soarta copilului propriu, dar totuşi.

De la el aflu că: părinţii divorţaseră, mama pusese coada pe spinare şi plecase la altul, lăsând în urmă doi copii mici, cel pe care îl vedeam eu acum în pat având la acel moment doi ani. Şi copiii cine i-a crescut? Păi, eu. Eu şi părinţii mei. Deci băiatul ăsta, cel mai mic din cei doi, a fost crescut aproape numai de bunici. Păi… da, că eu aveam de adus bani acasă. Şi înţeleg că i s-au făcut toate poftele şi nimeni nu i-a pus limite? Păi, da, cam aşa… Înţeleg că a fost ca un prinţişor în familie? Da, cam aşa… Şi câtă şcoală are băiatul? Păi… (ezitare nu de jenă, ci de neamintire exactă), cred că până prin clasacincea sau a şasea… Şi după aia? (întrebarea e legitimă, din scurtul dialog cu băiatul din pat nu mi-a sărit în ochi vreo oligofrenie) Păi, a zis că nu mai vrea să se ducă la şcoală.

Rămân interzis. Cum adică nu mai vrea să se ducă? Păi da, a zis că nu-i mai place. Şi atunci nu s-a mai dus? Păi da… Staţi că vreau să înţeleg: un copil de doişpe ani spune că nu-i mai place la şcoală şi atunci tatăl şi bunicii zic atunci nu te mai duce, dacă nu mai vrei. Aşa a fost? Primesc o privire nevinovată, nu înţelege unde e problema: Da…

Bun, şi de atunci, de când n-a mai mers la şcoală, ce a făcut? Ridicare din umeri. A fost la muncă, la câmp? Ridicare din umeri. Adică înţeleg că a stat acasă? Păi… da. Şi nu a avut nimic de făcut, nimic-nimic? A, ba da, mai dădea cu mătura prin curte, cam atât… Şi în rest ce făcea? Păi mergea cu băieţii din sat. Pe la ce vârstă a început să fumeze? Păi, nu prea ştiu, că eu eram la serviciu, cred că pe la treişpe-paişpe ani. Şi bani de ţigări de unde are? Păi de la bunici, de la părinţii mei. Îi mai dau şi eu, că altfel îl apucă şi face urât când nu-i dai… Adică cum urât? Adică urlă, cum a făcut acum aici în spital… Dar violenţa asta e doar cu cuvinte, sau mai şi dă…? E, ştiţi cum e, mai mult se face că loveşte, mai mult ameninţă… doar de vreo două ori mi-a dat câte un brânci, aşa, mai mult în joacă…

Bun, am înţeles şi cum vine cu criza de adineaori… printre străini nu are schemă de comportament şi stă nemişcat, nu ştie cum să obţină ceea ce doreşte. Când apare o persoană din familie, intră pe schema de obţinut prin istericale, aşa că porneşte să urle şi să se agite, experienţa ultimilor opşpce ani l-a învăţat că aşa obţii lucrurile de la persoanele cunoscute. Prin crize de nervi care îi înspăimântă pe cei din jur.

Doar o singură curiozitate mai am. La satisfacerea curiozităţii sunt ca puştiul din pat cu ţigările, nu rabd. Și întreb: Bun, dar care e motivul pentru care mereu a fost tratat cu atâta îngăduinţă, indiferent ce a făcut? Păi, sărăcuţul… a rămas de mic fără mama care l-a părăsit, nu voiam să fie trist, aşa că i-am dat mereu tot ce voia… Iar acest tată nici măcar nu spune obişnuita formulă de încheiere: Acum văd că am greşit, dar ce să mai fac?

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s