Cum să arzi un eretic. De ziua Bastiliei

Nu pot să bag mâna-n foc că a fost adevărat ce urmează să povestesc. Dar, cum ne învaţă înţelepciunea strămoşilor, dacă n-ar fi fost nu am fi povestit, că nici fum fără foc. Am aflat povestea de la o prietenă, care a aflat de la o prietenă care a fost în miezul acţiunii. Dar, cumva, ceva din ţara asta aşa cum e ea acum, mă face să cred că povestea e foarte aproape de adevăratele evenimente.

Să începem cu o povestioară mică şi veche din viaţa mea, pe care nici nu mai ştiu dacă am povestit-o aici. Acum vreo patru ani sau aşa ceva, am fost la un fel de seminar-întâlnire la o şcoală de undeva de prin România. Întâlnirea era cu nişte părinţi de copii. Situaţia acolo era încurcată rău, cu copii de minoritari care se războiau cu copii majoritari, iar părinţii celor două categorii de copii se situau la rândul lor în categoriile respective şi perpetuau războiul. La iniţiativa unei asociaţii care lupta contra discriminării, am avut o întâlnire de o oră cu nişte reprezentaţi-părinţi ai minorităţii. A fost foarte fain, şi pentru mine, ca efort să exprim lucrurile la concret, şi pentru ei, ca efort să înţeleagă lucrurile la abstract. Dar am fost foarte mulţumiţi la final, şi eu şi ei, mai puţin doamna organizaţie de luptă contra discriminării, care a considerat că scopul întâlnirii nu a fost atins. Eu voiam să induc schimbarea comportamentală care avea ca final dispariţia discriminării, şi atunci organizaţia contra cui ar mai fi luptat?

Mult mai recent, la aceeaşi şcoală (atenţie, nu în ombilicul Bucureştiului, nu la o şcoală de fiţe, ci undeva unde ajungi cu trenule maşină mică, după aia cu taxiule maşină mică, gară nefiind) un elev face o încercare de vlog. Unde dacă nu pe iutiub, nu?

Într-un spaţiu aşadar public, unde exprimarea este liberă, copilul respectiv se filmează în timp ce vorbeşte despre şcoală, despre profesori şi colegi şi despre cum se face învăţarea în şcoala aia.

Cu un limbaj destul de colorat, că doar nu studia la Sorbona, copilul îşi spune părerea. Din păcate, sursa mea nu avea pe vreun stic discursul respectiv, iar lincul… o să vedeţi ce a fost cu lincul. Aşa că doar din auzite, de la prietena mea, aflu că respectivul clipuleţ era absolut delicios, cu reguli de vlogare respectate din instinct, nu din știință. Pare că omuleţul ăla, dincolo de limbajul eugenbarbian (că dacă există mihaileminescian, există şi eugenbarbian, nu?) era un mini-jurnalist care promitea foarte multe. Şi poate chiar va face.

Că tema era şcoala şi colegii şi profesorii, asta e altă poveste. Sau ar fi trebuit să fie altă poveste. În fond, e o ţară liberă, nu? şi exprimarea e liberă, nu? şi copiii îşi aprind ţigările la ieşirea pe poarta şcolii, nu? şi nimeni dintre profesori nu are dreptul să facă ceva, nu? pentru că e în afara şcolii, nu? aşa că pe cine interesează ce pune pe net un copil, nu?

Ei bine, nu. Transformaţi brusc şi in corpore în domnişoare Cucu, diriguitorii şcolii se consideră interesaţi de opera de artă a copilului executată în spaţiul extraşcolar. Şi ghiciţi care a fost reacţia lor? Văd acolo în spate nişte mâini ridicate… să vedem ce ziceţi. Ia spuneţi. Corect, aţi ghicit perfect, cunoscători ai realităţii româneşti. Clipuleţul a fost şters de pe net.

Aşadar, o manifestare artistică în fond, care ia în tărbacă nişte lucruri aşa cum sunt văzute de un copil, este ştearsă din realitate şi copilul este pedepsit că a ieşit din rând şi şi-a spus părerea (asta îmi aduce aminte de simularea de bac a Ioanei, când a scris la română că în opinia ei nuşce a vrut autorul să spună, iar profa i-a zis că opiniile ei să şi le ţină pentru acasă, că acolo e venită să scrie ce a fost învăţată, nu opiniile ei).

Cum este pedepsit copilul-embrion de jurnalist? Asta probă de ghiceală… da, din nou aţi ghicit. I se scade nota la purtare. Deci, un copil are voie să fumeze la ieşirea din curtea şcolii. Are voie să se bată cu cine vrea el odată ce a pus piciorul în stradă, dacă îi dă voie maşina de poliţie. Are voie să înjure şi să dea cu pietre în oricine, dincolo de gardul şcolii, pentru că şcoala are jurisdicţie doar în ceea ce priveşte activităţile şcolare.

Dar, când vine vorba de ironizarea şcolii şi a profesorilor, de prezentarea realităţii aşa cum o vede un copil, asta deja e prea mult. Să fumeze, să se drogheze, să bea, să se bată, e treaba lui. De şcoală însă, domnule, să nu se atingă. Să distrugem ce a rostit cu cuvântul sau pixul oricine are ceva contra noastră. Şi să-i scădem şi nota la purtare, să se înveţe minte, nemernicul, să ne mai vorbească de rău.

Sunt curios, câţi din consiliul profesoral care au iniţiat sau consimţit la scăderea notei la purtare, câţi dintre ei au apărat libertatea de exprimare și şi-au scris JeoSuiŞarli la profilul de feisbuc acum câţiva ani? Dezaprobând cu tărie acțiunile celor înjuraţi de toate cele sfinte lor care s-au răzbunat pe cei care îi înjurau. Şi, întrebare suplimentară pe care mi-o adresez mie: câţi din aceiaşi profesori au ars, în alte vieţi, cărţi cu care nu erau de acord, şi câţi, din nou în alte vieţi, au aruncat (şi ei, ce pana lor!) măcar un vreasc pe rugul lui Bruno?

Ilustrația

Reclame

5 gânduri despre „Cum să arzi un eretic. De ziua Bastiliei

  1. Ce se intampla dincolo de gardurile institutiei nu intra in responsabilitatea lor pentru ca ei vad ingrijirea doar locativ. Insa clipul de pe YouTube, chiar daca nu e in jurisdictia lor, e periculos pentru ca ataca imaginea lor. Deci trebuie eliminat. Deci pedepsit…

  2. Un apdeit la postare a venit azi, de la aceeași prietenă de la a cărei povestire a pornit postarea. Se pare că cea mai vajnică în acuzarea atentatorului a fost profesoara de religie. Au fost însă și vreo două profesoare care, în virtutea lui Jeosuișarli, au luat apărarea copilului. Oricum, fraților, avansăm. Acum o generație, dacă existau dizidenți-decidenți, înghițeau în sec și tăceau, ridicând mâna în silă să dea și ei cu piatra. Azi au curajul, deși minoritari, să spună că nu sunt de acord cu lapidarea morală a păcătosului. E un progres. Lumea merge înainte. Indiferent câte ruguri vor aprinde, va fi mereu un eretic căruia nu-i vor putea închide gura.

  3. Stii ceva, nu ma mira deloc ca profesoara de religie a fost capat de acuzare, probabil s-a gandit ca apara cetatea. Off, si morala asta rigida cea de toate zilele…Aplicata aiurea, tinut cu dintii de ea pana in panzele albe. Nu m-ar mira ca profesoara de religie sa fie mai in varsta si cam singura…Cat priveste pe cei care s-au impotrivit, da, observ si eu ca se ridica capsoru’ din pamant, incet-incet, tiptil-tiptil. Progresu e inca un melc…

  4. Așa a fost mereu. Când au apărut CD-urile, a fost nevoie de vreo doi ani ca să renunț la casetele audio. Știi când moare electrocutat un melc? Când vrea să vadă ce e în priză.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s