O mamă perfectă. Un joc ratat.

Dacă e să mă iau după spusele maică-mii, şi nu văd de ce să nu, prima mea poveste pe care am ascultat-o până am ştiut-o pe dinafară a fost Capra cu trei iezi. Eu nu mai ţin minte decât vag imaginea unei cărţi enorme (pentru ochii mei de copil) cu ilustraţii mari. Probabil atunci a început interesul meu pentru poveşti.

Pe urmă am descoperit cărţile pentru oameni alfabetizaţi, cu poveşti inventate mai serioase şi mai elaborate. Pe urmă am descoperit că meseria mă ducea în poveştile reale ale altor oameni. Pe urmă am descoperit că sunt personajul principal în povestea vieţii mele şi că depinde doar de mine cum va suna această poveste.

Îmi place să am poveşti în povestea vieţii mele. Cu cât mai diferite, cu atât mai interesantă e povestea mea.

Unele din poveştile cele mai atractive pentru mine sunt cele spuse de jocurile escape. Am mai pomenit aici de ele. Iar când sunt parte foarte mică a unei poveşti mici parte a poveştii mari care este viaţa, sunt cu atât mai interesante.

Aşa că nu am lăsat să scape prilejul de a merge la un escape la Chinon. Vă daţi seama, un joc escape într-o cetate medievală plină de amintirea Fecioarei din Orleans… superior rău.

Iar începutul a fost entuziasmant. În exteriorul cetăţii am primit o cărţulie făcută să pară veche, cu nişte indicii, după care am fost de capul nostru. În curtea interioară a fortăreţei (adică în aer liber), printre vizitatori şi turişti, am dat la o parte, conform instrucțiunilor decriptate, o piatră din nişte trepte şi am găsit o cheie cu care am deschis o uşă masivă şi am intrat în fortăreaţă, pe cu totul altă uşă decât cea de la vizita oficială de ieri.

O cameră aranjată cu atmosferă medievală. Un început bun de escape. Am început, cum era firesc, să căutăm indicii. A durat cam douăjde secunde de negăsire a unui indiciu şi peretele s-a deschis şi a apărut o femeie. Ne-a spus într-o engleză destul de nefericită că ea e cea care ne supraveghează şi că să facem bine să vorbim engleză, să ne înţeleagă. După care ne-a dat indiciul pe care îl căutam fără să-l găsim. Cam neobişnuit pentru un escape, dar aşa o fi la francezi, ne-am gândit…

Am folosit indiciul să trecem în camera următoare. Am citit în cărţulia-ghid cum să facem în continuare şi am găsit ascunsă într-o gaură din podeaua de piatră o altă cheie. La acel moment s-a deschis uşa, a apărut din nou femeia şi s-a dus la gaura din podea să ne arate unde e cheia. Uimirea ei că nu a găsit-o a devenit uriaşă când a descoperit că o descoperisem… s-a scuzat şi a ieşit. Era a doua intrare a unui game-master în joc, lucru complet neobişnuit…

Şi lucrurile au fost în continuare la fel. Practic, am primit non-stop indicii, indiferent că ne prindeam sau nu ce aveam de făcut. Pe ecranul unde era ceasul apăreau permanent diverse chestii scrise de mult prea amabila noastră companioană, iar ţârâitul prin care eram atenţionaţi că am mai primit un indiciu (necerut de noi) ne distrugea nervii şi încercările de concentrare.

Practic, a fost o cameră escape în care nu am fost lăsaţi să facem nimic de capul nostru. De fiecare dată când doamnei i se părea că suntem în dificultate (iar participanţii în dificultate care surmontează dificultăţile pe cont propriu înseamnă definiţia jocului), primeam ajutor, deşi nu îl cerusem.

Am ieşit de acolo complet dezamăgiţi, mai ales că finalul jocului fusese ratat din cauza ruperii unui mecanism care trebuia să facă să se audă un clopot care dădea cheia finală. Scuzele doamnei pentru ruperea mecanismului erau inutile. Ceea ce făcuse în decursul întregii ore stricase oricum plăcerea jocului şi a descoperirii.

Practic, femeia asta nu răbdase să ne vadă în dificultate, bâjbâind printre indicii, statui şi pomi fără să ne prindem, şi sărise să ne ajute. Că am fi vrut sau nu să primim ajutor, ea ni-l dăduse. Pentru ea, eşecul echipei pe care o supraveghea era inadmisibil, aşa că a făcut tot ce putea să ne ajute, inclusiv încălcând regula de bază a unui game-master: nu intra în cameră decât în caz de forţă majoră.

Plăcerea de a juca, de a descoperi indicii, de a le lega bine sau greşit, de a raţiona bine sau eronat pe cont propriu, de a simţi că surmontezi dificultăţi prin propriile puteri sau de a te simți copleșit de dificultăți, de a te bucura când reuşeşti şi a înjura când eşuezi. Toate astea ni le-a luat doamna game-master. Ea nu a fost doar martor nevăzut al jocului nostru, acolo doar pentru când decideam noi să cerem ajutor, când decideam noi că situaţia ne depăşeşte, când decideam noi că singuri nu puteam face faţă. Şi avea de acceptat inclusiv posibilitatea ca noi să nu reuşim să ieşim la timp, pentru că am fi ales să nu cerem ajutor nici când aveam nevoie de el. Ar fi fost alegerea noastră.

Nu. Ea a fost cea care a decis că noi avem nevoie de ajutor, şi ni l-a dat cu forţa, fie că îl doream sau nu. Noi eram doar nişte jucători care nu ştiau jocul pe care ea îl ştia. Nu conta că voiam să descoperim jocul pe cont propriu. Pentru ea, era mai important ce dorea ea, adică să reuşim cu orice preţ, indiferent cât ar fi interferat ea, indiferent cât ne frustra şi indiferent cât ne făcea să ne simţim proşti.

Poate o fi fost un game-master bun pentru Franţa. Poate că francezii vor să fie mânaţi de la urmă în viaţă, să li se arate la fiecare pas ce au de făcut şi să nu fie lăsaţi să se frământe singuri. Pentru noi, a fost o mamă perfectă, care vrea ca totul să fie perfect în viaţa copiilor ei. Să fie totul perfect aşa cum îşi doreşte ea.

Ilustrația

Reclame

2 gânduri despre „O mamă perfectă. Un joc ratat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s