Scheletul unui vis frumos

Ceva mai mult de trei ani în urmă eram tare supărat pe niște oameni din turismul românesc. Erau cei care se ocupaseră (sau nu deloc) de turisticizarea cetății Râșnov. Și cel mai mult mă supăraseră chicioșeniile și anacronismele cumplite, gen cola medievală, la care stai să te uiți și nu te lămurești, vrei să treci mai departe sau vrei să-l bați pe ăla căruia i-a trecut prin minte așa ceva?

Trei ani mai târziu, viața merge mai departe și mă duce la un obiectiv turistic mult mai vestit și mai vestic. Acum, dacă mă întrebați, nici nu știu când am auzit prima oară de Mont Saint Michel.

Asta a fost la începuturile Europei un soi de struțo-cămilă, adică o insulă-peninsulă, nici ea nu știa bine ce era. Undeva, pe țărmul de nord a ceea ce urma să se cheme ducatul de Bretagne, pe urmă Franța, era o gâlmă de pământ așezată la ceva distanță de estuarul unui râu. Și, când era reflux, gâlma era unită de continent printr-o limbă de pământ, care putea fi străbătută cu piciorul. Și, când era flux, venea apa lu oceanu și intra în estuar, apa râului curgea invers, fâșiuța de pământ era acoperită de apă, iar gâlma de pământ devenea insulă.

Dacă mă întrebați pe mine, o curiozitate de vizitat, eventual de picnichit undeva în tribune la distanță corectă și sigură vreo șase ore, cât să vezi fenomenul insulă-peninsulă. E, dar nu și pentru un oarecare episcop de prin secolul opt. Ăstuia i-a apărut Arhanghelul Mihail în vis, și încă în formă repetată și agravată, și i-a poruncit să clădească ditai mânăstirea, și anume fix pe gâlma aia de pământ.

Acu, dacă aveam eu visul ăla, mă trezeam, făceam un pipiloi, beam un pahar de apă și mă puneam la loc în pat. D-aia nu am ajuns eu episcop. Taica episcopul nu s-a pus la loc în pat. El s-a sculat, istoria nu zice dacă pipiloi sau nu, și a adus, prin forța episcopiei lui, aproape de 1k de oameni, toți călugări și i-a pus la treabă. Și a ridicat mândră monastire pentru pomenire. Sau, mă rog, din aceeași gamă. Că d-aia era el episcop, și eu nu.

Ce a urmat în istorie cu abația din Saint Michel, asta vă spune uichipedia dacă sunteți curioși. Eu am ajuns acolo la vreo mie și doo sute de ani mai târziu și, de departe, am rămas prost la vederea ei. Chiar și cu hoardele de turiști, majoritatea americani, minoritatea chinezi, priveliștea e uau.

Cred că tocmai de asta, șocul intrării în abație m-a zdrobit. La zece metri de poartă, care e blocată de turiști care pozează (activ și pasiv), încep magazinașele de suveniruri și de gustări. Pe locul ăsta încărcat de Istorie, disperarea după bani ne face să vindem și să cumpărăm înghețată și magneți de frigider…

În panică după zece metri, am virat pe niște scări la dreapta, spre niște metereze. Că doar nu or fi pus magazine și pe metereze, nu? Nu, nu puseseră magazine. Le înghesuiseră cumplit, cât mai multe magazine și gherete cu mâncare și chiciuri și toate chisnoveniile din lume la care te poți gândi. Și turiști. Care și cumpărau. Care și vorbeau. Care și râdeau. Care și plângeau (zic de turiștițeii din cărucioare).

În disperare de cauză am urcat pe metereze în sus. Am scăpat de magazine, am rămas doar vizitatorii cinstiți, care am venit să vedem și să simțim, nu să cumpărăm statuete cu Jeanne d’Arc (de unde asta, că din Chinon până aici sunt peste două sute de kilometri?).

De sus, vederea e superbă. Cât vezi cu ochii, plat ca-n palmă. E reflux. Nisip peste tot în jur. Departe, în zare, iarba crește de la locul unde nu mai ajunge apa mării la flux. Mă pun în locul unui locuitor de acum o mie de ani. Vedeai dușmanul cum se apropie de ziduri prin nisip și știai că mai sunt câteva ore și va trebui să se care pe iarbă, că îl ia apa. Doar mâncarea să îți ajungă, că reziști la orice asediu… gânduri de băiețel care se joacă de-a istoria cu omuleți de plastic…

În fosta abație se intră cu bilet. Nu e coadă. Am înțeles că dimineața sunt și doo sute de oameni la intrare. Auster și frumos. Nici măcar umpic de confort. Totul utilitar. Îmi place foarte mult modul fagure al construcției, fiecare cameră și sală comunică spre alte multe camere și săli. Multe uși blocate, ca să umbli în sensul vizitei. Piatra masivă ține răcoare. Binevenită pentru transpiratu-mi trup (e ora cinci și treijde grade). Nu așa binevenită pentru vertebrele-mi lombare.

Într-o sală, o roată imensă. Doar că fără zbaturi, ca la morile de apă. Un cabestan vertical. O funie cât mâna de groasă. Se duce în jos, spre un jgheab. Mă uit și după mult timp mă lămuresc. Așa aduceau lucrurile grele. Le legau cu funia și le aduceau pe jgheab în sus. Și roata? Cum o acționau? Am un șoc. Îmi dau seama că în roată intrau oameni care mergeau la modul hamster ca să ridice lucruri până aici sus, la o sută de metri deasupra mării. Uau. Asta e Istoria. O roată imensă care se mișcă cu energia oamenilor.

Blochez percepția la plecare, sunt pe pilot automat. Nu vreau să mai văd turiști și magazine de suveniruri. Vreau să rămân cu imaginea imaginată a unui călugăr care merge în patru labe în imensa roată ca să o învârtă să aducă sus mâncare pentru el și ai lui.

Nu mă mai uit deloc în urmă. A fost un vis frumos al unui vizionar. Acum e doar un schelet unde mișună amatori de suveniruri.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s