Lumea cu josu-n sus

Redundant ca o oglinjoară de buzunar într-un labirint de oglinzi, afirm din nou că un copil nu este produs spre satisfacerea nevoilor părintelui. De orice fel ar fi acele nevoi. Copilul nu a cerut să se nască din acel părinte. La momentul venirii pe lume (şi deseori pentru tot restul vieţii) copilul nu are habar de viaţa părintelui de până la naşterea lui. Nu ştie de nevoile părintelui, nu cunoaşte neîmplinirile lui, nu îi ştie deloc aspiraţiile şi gândurile şi sentimentele.

Pentru copil, părintele e o persoană care se dezvăluie indirect, prin ceea ce îi cere copilului să fie şi să facă. Indiferent de vârsta copilului, rarisim există părinţi care să se dezvăluie direct, prin vorbe referitoare la propria persoană. Aproape întotdeauna, părintele trasează nişte direcţii de comportament pentru copil, iar grija copilului este să se conformeze (sau nu). Iar portretul părintelui este schiţat de copil din aceste cereri adresate lui şi din ceea ce observă în comportamentul părintelui.

Evident că părintele este şi el om, cu propriile nevoi. De care copilul ia la cunoştinţă indirect. Strânge-ţi jucăriile că mă enervează cum stau împrăştiate prin casă se traduce diferit în mintea copilului faţă de mintea părintelui. La copil înseamnă: părintele meu îmi cere să fac un efort nejustificat pentru a strânge nişte chestii care stăteau foarte bine aşa, fără vreun motiv anume, arbitrar şi pentru bunul plac al lui şi fără niciun beneficiu pentru mine, alternativa fiind să îl aud pe părinte ţipând sau chiar plesnindu-mă şi pe urmă tot sunt forţat să fac lucrul respectiv. Iar pentru părinte (lucru neştiut de copil) înseamnă: eu vreau să fie ordine în casa mea, pentru că aşa era în casa în care am trăit eu şi aşa mă simt eu confortabil, când toate sunt aşezate la locul lor şi organizate şi tu eşti dator să îmi îndeplineşti mie confortul, cum făceau părinţii mei (sau poate: pentru că în casa mea când eram copil lucrurile erau la fel de în dezordine ca aici şi dorinţa mea dintotdeauna a fost să fac ordine şi disciplină în lucruri, să nu mai fie haos în jurul meu, aşa că tu trebuie să îţi strângi jucăriile ca să fie aşa cum îmi doresc eu).

Câteodată, când stau liniştit şi e linişte şi în capul meu, aud oameni în jurul meu vorbind. Şi, dacă las mintea liberă, cuvintele oamenilor capătă altă greutate… deunăzi, prin uşă, am auzit un om care vorbea la telefon, aşteptând la remene (adică la nişte analize ceva). După voce avea vreo şaijde ani, iar din convorbire şi din nişte pronume personale am dedus că se întreţinea cu fi-so. Conform şanselor oferite de statistică, odrasla trebuie să fi avut vreo treişcinci sau pe acolo. Îi dădea nişte indicaţii cu care odrasla nu era de acord. Îi spunea să se ducă nuştunde şi să zică oarece cuiva. Conform regulilor vorbitului românului la telefon, acelaşi lucru era repetat de un număr variabil de ori, nu mai mic de patru. Şi, după ce a spus de vreo cinci ori: te duci la cutare şi îi spui aşa: că bla-bla-bla şi bla-bla-bla, omul pe care îl spionam a auzit la telefon din partea copilului său o replică. Şi acea replică a avut darul să îl dezlănţuie: cum adică nu simţi să faci asta? Ce e aia că nu simţi? Cum adică nu simţi să faci ce îţi spun eu? Ce, e după tine? Nu, tu faci ce îţi zic eu să faci, că tu trebuie să mă asculţi, auzi? Ce e aia că nu simţi? Da n-are nicio legătură cu ce zic eu să faci! Ascultă-mă şi taci! Important nu e ce simţi tu, important e să faci cum îţi zic eu, ai auzit?

Încercările fiului de a-l întrerupe erau zadarnice. Omul era montat rău de tot pe îndrăzneala copilului de a-i ignora indicaţiile şi de a face doar ceea ce simţea. Declaraţia fusese percepută la nivel personal, ca o jignire nemeritată şi neaşteptată, din partea cuiva care nu avea nicio îndreptăţire să o facă.

S-a oprit din urlete după ce a închis telefonul cu un eu îţi spun să îţi bagi minţile în cap şi să faci cum îţi spun eu, nu cum vrei tu, că nu e bine. Era singur pe bancă, am dedus din faptul că nu a continuat să vorbească şi după aia. Probabil, dacă ar fi avut auditoriu, ar fi continuat să îşi verse revolta pe copilul care alesese să îi ignore indicaţia şi să nu facă un lucru pe care nu-l simţea.

Mă gândeam la acest om şi la toţi cei din generaţia lui. Cât de bulversant e să asişti la apariţia unui nou mod de viaţă, care dă complet la o parte ceea ce tu ştiai că trebuie făcut.

O viaţă întreagă, de la naştere, omul ăsta a fost forţat să se supună voinţei părintelui, pentru că era mai puternic. Şi, prin extindere, să se supună celui puternic în general. Şi ca el au fost toţi, fără putinţă de eschivă sau alternativă. Şi ca generaţia lui au fost toate dinainte, cu părinţi care spuneau copiilor ce să facă şi cu copii care se supuneau părinţilor pentru că aşa trebuia, indiferent ce simţeau sau ce le venea să facă.

Iar acum, iată, vine peste el o lume nouă, cu reguli noi. Propriul lui copil, pentru care el s-a sacrificat să îl crească şi să îi dea toate învăţăturile pentru a-şi duce viaţa decent şi corect, la fel cum a făcut-o bunică-său pentru taică-său şi străbunicul pentru bunicul, îl anunţă că vrea să ignore voinţa părintească şi să facă aşa cum îi vine. Erezie, blasfemie, dărâmarea unui mod de viaţă, negarea tuturor generaţiilor de până acum… păi să nu te revolţi? Ă?

Da, domnule necunoscut căruia îţi cunosc doar vocea. Viaţa nouă din jurul dumitale e atât de complet schimbată. Te surprinde şi nu te poţi adapta la schimbare. E ca un univers răsturnat cu josu-n-sus. Şi nu e vorba de fizică. E o jignire personală la adresa dumitale şi a tuturor strămoşilor. Şi vine fix din partea celui în care ai investit cele mai mari speranţe, cel pe care îl considerai continuatorul tradiţiei, de la care aştepţi nepoţi care să îţi arate respect şi să-i arate lui supunere, aşa cum au fost lucrurile dintotdeauna. E firesc să te simţi revoltat şi să ţipi în telefon ca să arăţi întregului Badagascar cât eşti de revoltat. Păi nu?

Ilustrația

Reclame

Un gând despre „Lumea cu josu-n sus

  1. extraordinar. Corolar cu postarea, acum 2 seri am revazut cateva scene din clasicul Cat on a hot tin roof. Ala din ’58 de pe vremea cand era mamae domnisoara. Filmul nu are explozii sau efecte speciale sau ceva tehnicitate a la Star Wars dar are ceva in esenta de strabate timpul – tema acelui „mendacity”(autosabotarea si tendinta de a trai in minciuna). In fine ca sa n-o lungesc, pentru ca filmul are multe fire si firicele narative pe care spre final, se impletesc.
    Aici e o mica bucatica pe care am gasit-o pe iutub din scena Tata – Fiu

    Tatal – aflat pe moarte constata ca imperiul pe care l-a construit, e conform strigatelor fiului „worthless…”
    Fiul – fiind lipsit de afectiunea tatalui in cresterea sa, constata si el faze dintr’astea gen: „all I wanted was a father not a boss, I wanted you to love me”, „I’m a thirty year old kid and pretty soon I’ll be a fifty year old kid and I don’t know what to believe in”
    Tatal fiului ii arata un geamantan cu „ceea ce mi-a lasat mie tata cand a murit”. El insusi fiind chinuit de lipsuri si a trebuit la un moment dat sa-si ingroape tatal langa o linie ferata pentru ca acolo si decedase.
    Dar realizeaza totusi ca geamantanul acela nu era chiar nimic din ce-i lasase….

    Felicitari pentru postare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s