Butonul de panică

Dacă aş fi în locul ălora care se uită de sus la noi cum mişunăm, şoareci bezmetici, în labirintul vieţilor noastre, aş fi exasperat. Să vezi atâţia oameni cu suficientă inteligenţă cognitivă care nu pot avansa din cauză că au inteligenţa emoţională scăzută, cred că e de natură să exaspereze orice entitate care ne studiază.

Eu cred că una din marile probleme ale actualei omeniri este tocmai lipsa asta de inteligenţă emoţională. Să nu ştii ce să faci cu ceea ce ţi se dă. Sau să faci greşit. Să spargi nuci cu sigiliul regal, pentru că e greu şi se potriveşte cu scopul tău de copil care pofteşte nuci. Fără să te intereseze că un întreg regat se opreşte pentru că demnitarii nu au cum să facă oficiale nişte acte. Pentru că ai ascuns sigiliul într-o armură, să-l ai la îndemână când îţi vine să mănânci nuci.

Văd şi vedem, din sală sau de pe scenă, plângeri ale părinţilor legate de tabletele şi leptopurile copiilor. Părinţii cred că se pierde prea mult timp cu jocuri şi distracţii. Mai ales că sunt copilăreşti şi adulţii nu le pot înţelege. Adică ei, adulţii, nu s-ar juca niciodată roblocsurile şi maincrafturile copiilor. Aşa că de ce se joacă respectivii copii, de ce pierd timpul cu jocuri puerile când ar putea să facă ceva mai acătării? Adică nişte chestii mai adulte, aşa…

Vă imaginaţi o pisică mamă răstindu-se la puii ei: Bă, ia terminaţi odată cu joaca asta, că mă obosiţi, ia staţi şi voi potoliţi, ce vă tot alergaţi de colo colo? Tu, ăla roşcatu, nu mai scoate ghearele la sor-ta, dacă îi scoţi ochii? Ia faceţi voi un lucru serios şi folositor. Uite, de exemplu, ia făceţi-vă toaleta juma de oră, uite eu cum fac. Sau pur şi simplu staţi şi voi şi nu vă mai mişcaţi. Că m-aţi zăpăcit de cap…

Ceea ce uită aceşti oameni adulţi: niciodată, dar absolut niciodată, un copil nu şi-a procurat, el de capul lui, o tabletă sau un leptop. I s-a dat. I s-a oferit. Copilul a obţinut. Copilul a câştigat, a dobândit, a muncit pentru asta. A cerut de un număr de ori (de obicei incredibil de mare sau incredibil de mic). S-a milogit. A ameninţat. A făcut crize de isterie. A făcut supus ceea ce i s-a cerut. A fost abil, viclean, manipulator. Din perspectiva copilului, e dreptul lui să folosească tableta sau telefonul aşa cum îl taie capul. E al lui şi l-a dobândit corect. A făcut ceea ce trebuia să obţină ceea ce voia.

Cum îl foloseşte, asta e altceva. Îl foloseşte cum îi spune mintea de copil. Pentru că pe aia o are. Instinctul lui îi spune că menirea lui de copil e să se joace. Aşa că foloseşte acel instrument pentru joacă. Sigur, ar putea să facă şi lucruri pe care un adult le-ar găsi folositoare. Dacă ar fi adult. Dar e copil şi foloseşte sigiliul regal să spargă nuci, nu să oficializeze nişte acte.

Dar cei care sunt în afara labirintului nostru nu mai au răbdare, cred. Fără să se întrebe dacă suntem emoţional maturi pentru gadgeturile lor, ei mai introduc încă unul şi încă unul, spre completa zăpăcire a noastră, care nu mai ştim încotro să o luăm. Tehnologia la care avem acces e cu mult înaintea înţelepciunii cerute pentru a folosi această tehnologie.

Aud zilele trecute că a apărut o propunere. Fiecare copil de şcoală, care pleacă de acasă neînsoţit de părinţi să fie dotat cu o brăţară cu buton de panică. Brăţara ar putea fi localizată prin gipies sau, mă rog, alte chestii cu antene şi sateliţi. Aşa că s-ar putea localiza copilul cu precizie atunci când ar apăsa butonul de panică, s-ar interveni rapid, copilul ar fi salvat, ura ura iupi iupi.

Să vedem ce înseamnă panică. La adulţi ştim. E un număr special, pe care îl formezi la telefon în situaţii pe care le consideri de panică. Adică atunci când nu te poţi descurca pe cont propriu. 112 la noi. Americanii au degetele altfel, e 911. Dacă ai un infarct. Dacă ai un accident. Dacă eşti agresat la tine în casă sau aiurea. Dacă asişti la o agresiune, accident, problemă de sănătate. Dacă vezi un incendiu. Sau o inundaţie. Dar şi dacă ţi se ia curentul, apa, sau internetul, sau nu poţi deschide un borcan, sau ţi se blochează calculatorul, sau întârzie livrarea de piţa, sau vecinul borăneşte la şase după-masa, sau cineva îţi ocupă locul de parcare. Nu credeţi că şi astea sunt tot urgenţe? Ia întrebaţi pe cei care răspund la 112. Numărul adulţilor care sunt emoţional copii e cam prea imens…

Să vedem ce ar fi o urgenţă pentru un copil. Cutare coleg m-a înjurat şi e mai solid ca mine şi nu pot să îl caftesc. Sau m-a caftit şi nu e nimeni să mă ajute. Mi-am uitat caietul acasă sau am uitat (sanchi) să îmi fac tema. Sau doamna mi-a zis nuşce, ceva ce nu mi-a convenit mie. Sau cutare coleg mi-a luat guma şi nu vrea să mi-o dea înapoi.

Numărul împrejurărilor în care copilul nu se poate descurca de unul singur e infinit mai mare comparativ cu adultul. E normal. Copilul nu are nici atâtea resurse psihice şi fizice. Încă nu are modele comportamentale formate. El doar învaţă, prin experienţe proprii, să se descurce. Într-un mod sau altul, fiecare copil îşi formează propriul fel de a fi şi de a reacţiona la lucrurile din exterior. Şi asta doar din lipsa unui ajutor din afară.

Când va avea buton de panică, va fi altceva. Va şti că, indiferent de împrejurare, la prima dificultate, tot ce va avea de făcut va fi să apese butonul de panică şi să aştepte ajutorul din partea cuiva. Din acel moment, nu va mai fi problema lui. Va fi o lume uşoară pentru copii, în care nu vor avea nici măcar responsabilitatea propriei persoane. Iar psihoistoria lui Asimov ne spune că societăţile în care viaţa oamenilor e uşoară vor degenera mai devreme sau mai târziu. Uitaţi-vă în jur dacă nu-l credeţi pe Sir Isaac. La noi e mai devreme.

Iar noi, adulţi grijulii, vrem să le dăm pe mână copiilor butonul de panică. Iar când vom primi alerta, ne vom închipui cine ştie ce grozăvii prin care trece copilul şi vom lăsa toate baltă să sărim în ajutorul lui. Uitând că, pentru a folosi butonul de panică, e nevoie de o anumită dezvoltare emoţională pe care copiii nu o au. Pentru că sunt copii, iar natura a avut grijă să le dea un buton de panică al lor propriu, pe care îl auzim de fiecare dată când un copil dă de greu. Prima dată auzim alerta de panică la naşterea lui. Se cheamă plâns.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s