Incoerențe. Sprâncene. Unșpe metri.

Oricât mi-am promis că nu voi scrie despre o anumită persoană, tot sunt nevoit să împărtăşesc o amintire. Eram rezident cu caş (deloc cash) la gură, începeam să deschid ochii şi să descopăr lumea psihiatriei. Şi aveam, firesc, o întrebare mereu în minte şi în vorbă: De ce? De ce apare boala psihică? De ce se poartă oamenii aşa? De ce nu se găseşte un leac pentru?

Cea mai de neînțeles purtare o aveau, pentru mine, oamenii care sufereau de schizofrenie. Chiar nu reuşeam, stând de vorbă cu ei, să înţeleg fracturile logice din mintea lor. Nu înţelegeam de ce, dintr-o gândire cumva coerentă, brusc mintea omului o lua pe arătură şi scotea o replică sau o concluzie absolut năucitoare pentru mine. Sau comportamente complet de neînţeles veneau imediat după grămezi de gesturi sociale adecvate. Şi, pentru că nu înţelegeam de ce, întrebam: de ce?

Şi atunci vedeam o pereche de sprâncene albulesciene cum se ridică şi auzeam un glas domol, resemnat, dar şi cumva insistent-îngrijorat de persistenţa întrebărilor mele: Domnule doctor, nu are rost să întrebaţi de ce. Aici vorbim de schizofrenie. Nu puteţi înţelege de ce un om cu schizofrenie gândeşte şi se poartă aşa. Aveţi de aflat răspunsuri care pot fi aflate, lăsaţi deoparte întrebările la care răspunsurile nu pot fi aflate.

Mi-a folosit sfatul. Cu timpul, a încetat să mă frământe întrebarea de ce un om cu schizofrenie gândeşte, vorbeşte şi se poartă aşa. M-am resemnat să privesc manifestările bolii ăsteia scârboase ca pe un dat. Şi pe oamenii care pătimesc de ea ca pe nişte victime.

Eu văd gândirea coerentă ca pe o autostradă cu foarte multe benzi. Poţi merge pe o bandă sau pe alta, mai încet sau mai riscant, păstrând banda sau schimbând-o. Dar direcţia e aceeaşi. Cam tot pe acolo ajungi urmând firul gândirii coerente.

Când însă spargi bariera de pe marginea coerenţei şi dai de câmpul gol al incoerenţei, poţi ajunge oriunde. Aproape sau departe, la dreapta sau la stânga, incoerenţa e tot aia. Haosul gândirii nu poate fi explicat sau prezis. Când scapi o maşină de sub control, când ți se blochează volanul, nu poţi face predicţii legate de locul unde iese de pe şosea şi nici unde se opreşte în câmpul de lângă.

La fel şi gândirea unei astfel de persoane. Trec secunde, sau ore, sau zile, sau ani pe şoseaua coerenţei. Şi deodată, deseori fără avertisment, preaviz, semne premonitorii, gândirea se abate în haos. Unde orice are legătură cu orice, dar nimic nu are legătură cu nimic, unde cauza şi efectul sunt inversate şi deformate, unde bătaia aripilor unui fluture nu produce nici măcar un uragan, ci spargerea unei ţevi sau căderea unei îngheţate din mâna unui copil sau un curcubeu sau o balegă de cal. Unde are loc un ins care bolboroseşte an-deo-troa-catră-madmoazel-jurovatră (săracul ăla internat în Viţelul de aur).

Una din trăsăturile esenţiale ale unei gândiri de felul ăsta e pierderea categoriilor şi semnificaţiilor. Un exemplu de gândire destructurată, la o situaţie dată, e aşa. Enunţ: chefereul a constatat că, la toate accidentele de tren, cel mai afectat e ultimul vagon, aşa că a hotărât să scoată de la fiecare tren ultimul vagon, tu ce părere ai? Răspunsul e, din păcate prea des, cam aşa: Păi, e foarte bine, decât să moară oameni, aia e, să fie trenul mai scurt…

În haosul unei astfel de gândiri, orice lucru poate sta la baza oricărui alt lucru. O incitaţie minimă, un gest complet anodin, sau lipsa oricărui gest poate produce o reacţie imensă. În ochii unui coerent, comportamentul e complet nejustificat. Dar pentru mintea în care există haos incoerent o scărpinare în cap, sau o scărpinare în nas, sau luarea unui pix de pe masă, sau imobilitatea completă, toate astea pot fi interpretate complet aleator şi greşit.

Pentru că lucrurile îşi pierd semnificaţia şi sunt interpretate incoerent. Moartea mamei de luna trecută e echivalentă cu plecarea tramvaiului din staţie înainte să te urci şi tu, iar moartea anunţată la televizor a unui individ pe care nu-l cunoşti personal devine o imensă tragedie din care nu-ţi poţi reveni. Nu pot să îmi imaginez chinul unui om care…

Şi, cu cât mă gândesc mai mult (atât de coerent cât pot) şi mă uit la lumea din jur…

Cum să pot gândi că un arbitru de fotbal care acordă un unşpe metri primeşte, împreună cu familia, ameninţări cu moartea? Cum altfel decât din lipsa de repere şi pierderea semnificaţiei lucrurilor? Când viaţa unui om e ameninţată pentru că a luat o decizie într-un joc, un simplu joc, atunci sigur e ceva în neregulă cu lumea asta. Când definiţia unei vieţi şi definiţia unui joc sunt în halul ăsta de deformate, chiar am motive să mă mir de lumea asta din jur.

Şi, de câte ori încep să mă mir de ea, îmi vin în minte nişte sprâncene spectaculoase ridicate şi o voce domoală îmi spune: Renunţaţi, dom doctor, e ceva ce mintea noastră nu poate înţelege…

Ilustrația 

Reclame

2 gânduri despre „Incoerențe. Sprâncene. Unșpe metri.

  1. de saptamana trecuta pana acum….hmm!
    offff…..
    moartea unui fost coleg de facultate, apoi o prietena a nascut un superb si mult asteptat baietel, apoi moartea prin suicid a unei cunostinte cu care ma mai intalneam si mai discutam „infinitul din ea” cu „infinitul din mine” si demersul fooooaaaarte leeeent de demarare a procedurilor ca sa devin „micul intreprinzator” cu acte in regula intr-o tara colonizata foarte in neregula.
    Deschid o paranteza: (Procesul de colonizare al acestei tari, totusi sa nu omitem, a debutat cu executia in ’89 a fostului lider in ZIUA DE CRACIUN. Fiind singura natie europeana cu „astfel de lectie” primita european dupa „wind of change”ul activat in urma intalnirii la Malta dintre Gorbaciov si Bush’al Batranu’)
    si in minte apare intrebarea „de ce” si incet ma observ ba cu mana stanga dusa la subratul mainii drepte si mana dreapta sprijinind falca dreapta, ba invers….
    la tine-i perechea de sprancene albulesciene, la mine aste trei versuri soresciene
    „Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
    Nu am timp de răspunsuri,
    Abia dacă am timp să pun întrebări”

  2. Terifiantă boală, absolut năucitoare pentru mine
    în toate momentele în care am interacționat cu pacienți cu aceasta suferință. Oribila și imposibilă …pentru mintea mea.
    Toată admirația mea obiectivă pentru aceasta
    breaslă medicală în general care se ocupa de tipul de afecțiuni ..si în particular pentru un anume medic psihiast ( așa a scris corectorul)
    care susține „pe umeri” de foarte mult timp un întreg spital cu tot cu pacienți și personal.Vroiam de mult sa spun ăsta.
    Și, aștept dezbaterea despre paranoia unde este
    posibil sa fiu cumva aproape tangentiala😉😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s