Prințesa care se temea să devină împărăteasă

A fost altădată, tot ca niciodată, că nu vă povesteam dacă n-ar fi fost, o mică prinţesă fericită. Avea tot ce îşi dorea în lumea ei, toate îi mergeau din plin, dorinţele îi erau satisfăcute imediat, nu ducea lipsă de nimic niciodată. Şi ea era cel mai fericit copil din lume. Pentru că, pe lângă toate dorinţele ei îndeplinite, fiind prinţesă-copil, gândea ca un copil şi lua decizii ca un copil. Lumea ei era ordonată şi ea avea mereu şi întotdeauna controlul asupra lumii din jur. Lumea ei era şi simplă, cum e lumea copiilor. Avea de ales între da şi nu, între alb şi negru, între unu şi zero. Voia să se joace cu cineva sau nu voia. Voia să mănânce sau nu voia. Voia să se plimbe sau nu voia. Voia să îşi cumpere o rochie sau nu voia. Iar emoţiile ei erau simple, de copil. Emoţiile erau scurte, intense, şi ea alegea cum voia să se simtă, pentru că avea controlul total a tot ce o înconjura. Şi deloc sau prea puţin o interesa pe prinţesă ce credeau cei din jur sau dacă hotărârile ei le produceau lor probleme. Şi deloc sau prea puţin era ea influenţată de cei din jur, pentru că fusese învăţată că ea e prinţesa şi că doar ce vrea ea contează.

Când ieşea în curtea castelului, prinţesa se întâlnea cu alţi copii cu care, eventual, se juca. Se jucau împreună, dar doar după regulile prinţesei. Regulile erau cam aşa: ea era cea mai importantă şi trebuia să se întâmple doar ce voia ea. Nimic din ce voiau alţii, nimic din confortul lor nu conta pentru prinţesă. Doar ce voia ea, doar confortul ei, doar asta era important. Copiii cu care se juca era obligatoriu să fie şi supuşi, dar să o şi distreze pe prinţesă, care se plictisea destul de repede de acelaşi joc şi voia mereu altceva.

Cel mai mult o supăra pe prinţesă când unul din partenerii de joacă nu era de încredere. Atunci nici nu mai voia să audă de el, nici vorbă să se mai joace. Pe vinovat îl concedia din curtea castelului şi gata. În schimb, cei care erau de încredere erau preţuiţi, cu condiţia să nu devină plicticoşi, să producă mereu ceva nou care să o intereseze şi distreze pe prinţesă.

Şi lucrurile ar fi putut merge aşa la infinit. Doar că nu au mers. Pentru că doar timpul e infinit, nu şi vieţile oamenilor. Chiar şi vieţile prinţeselor sunt luate de timp.

Aşa că, din jurul prinţesei au început să dispară lucruri. Întâi o rudă apropiată. Pe urmă un animal de companie. Pe urmă un partener de joacă, cel mai de încredere.

Şi prinţesa s-a uitat mirată în jur şi a zis: cum, în viaţa mea nu e totul aşa cum vreau eu? Păi de ce? Cum să pierd eu lucrurile din jur când de fapt nu vreau să le pierd? Cum să pierd eu controlul asupra a ce mă înconjoară? Nu, nici vorbă. Vreau să am mereu controlul şi nimic să nu se întâmple dacă nu vreau eu! Şi prinţesa s-a pus pe jos şi a început să plângă, aşteptând ca lucrurile să fie iarăşi aşa cum fuseseră, când era bine şi tot ce se întâmpla era pe placul ei şi pentru ea. Şi şi-a promis să aştepte atât cât va fi nevoie.

Nici să se joace nu a mai vrut prinţesa. Oricum, nu cum se juca înainte. Înainte îşi schimba partenerii după bunul ei plac, convinsă că va găsi mereu alt partener. Acum nu mai era aşa. Acum prinţesa se ruga de alţi copii să se joace cu ea, se umilea ca să-i convingă, îi pândea ca nu cumva să se joace şi cu altcineva, să fie doar ai ei şi numai ai ei. Să nu o părăsească, să nu rămână singură, să nu piardă din nou pe cineva.

Şi de frică să nu piardă partenerul de joacă, îi spunea să vină mai aproape de ea, mereu mai aproape, niciodată destul de aproape. Şi să facă aşa cum îi spune ea, mereu doar cum spune ea, pentru că ea era cea mai importantă şi el era dator să facă totul pentru ea. Dorinţele lui nu contau pentru prinţesă, nici nu se gândea că poate are şi el dreptul să ceară ceva. Nu, doar ea avea voie, doar ea avea dreptul, pentru că doar ea era prinţesa.

Şi timpul a trecut, ce altă treabă are timpul decât să treacă… şi prinţesa continua să vrea să aibă controlul absolut, ca înainte, şi să ceară celor din jur ascultare absolută, şi să ignore nevoile lor, şi să se mire că nu capătă adulaţia lor absolută, şi să o ceară mereu şi mereu…

Şi timpul a trecut, ce altă treabă are timpul… iar când, din întâmplare, prinţesa s-a uitat în oglindă, a văzut o femeie. Îngrozită, a întrebat: Eu sunt asta? Aşa mare? Deja, atât de bătrână? Şi unde e controlul meu asupra tot ce e în jur? Şi ce e cu emoţiile astea din sufletul meu? De ce mă simt aşa cum mă simt? Mă simt naşpa, mă simt aiurea, mă simt fără control, mă simt nu cum eram eu înainte… vreau să fiu cum eram înainte, fără emoţii, cu control absolut asupra mea…

Pentru că, fără să ştie, prin pierderile pe care le suferise, prinţesa devenise femeie adultă. Adică împărăteasă. Doar că ea nu ştia asta. Şi ea continua să se simtă şi să se poarte ca o prinţesă capricioasă, căreia toată lumea e datoare să-i satisfacă dorinţele şi care nu ţine cont de dorinţele nimănui.

Doar că sufletul ei, emoţiile ei, nu au fost de acord cu asta. Au trădat-o. Au devenit emoţii de femeie adultă şi i-au făcut viaţa un chin. Pentru că, dintr-o prinţesă mulţumită de viaţa ei şi de controlul asupra vieţii ei, viaţa şi timpul o transformaseră într-o ditamai împărăteasa care se purta ca o prinţesă sclifosită, care nu putea avea control asupra propriilor emoţii. Pentru că ea refuza să accepte aceste emoţii de om mare. Pentru că refuza să accepte că a crescut şi e femeie. Pentru că nu ştia cum se comportă o femeie şi îi era frică. Să fie împărăteasă

Iar abia când prinţesa a acceptat că de fapt este femeie cu emoţii de femeie, abia atunci a început lungul ei drum spre a deveni împărăteasă.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s