Despre cum se inventează dușmani

Mie Obama mi s-a părut un om cinstit care a vrut, iar sistemul a zis: Ce, mă? Aşa mi s-a părut el mie. Cumva, a fost cam ultima zvâcnire a individului sub apăsarea sistemului. Aşa l-am perceput eu. Ca o ultimă răsuflare a bunului simţ în faţa grobianismului. Poate nu e aşa. Dar aşa am simţit eu.

L-am văzut deunăzi într-un interviu cu Letterman în care spunea că noi toţi primim veştile pe care vrem să le primim. Spunea că există algoritmi ascunşi în algoritmii cu care căutăm diverse chestii pe net, şi că algoritmii ăştia secreţi ne dau rezultatele pe care vrem să le găsim, şi au grijă să ne ferească de auzul, vederea sau cunoştinţa lucrurilor care nu ne (sau le!) convin. E acolo un exemplu foarte fain cu Egiptul, un exemplu simplu şi foarte elocvent despre cum te rupe la minte un algoritm ca ăla. Un interviu pe care îl recomand.

Ştiam de profilurile care ni se fac, nouă tuturor, de fiecare dată când căutăm ceva pe net. Suficient să deschid gogu pe telefon şi îmi apar veşti despre United (din păcate nu vestea demisiei lui Juze), despre Lol (mereu veşti rele despre TSM), despre convulsiile prin care trece Scoţia cu Brexitul (nici vorbă de repetarea prostiei ăleia de referendum). Adică tot ce am lăsat a înţelege, de-a lungul timpului, că mă interesează când mă uit pe net.

Duminică seara am avut o mostră de cum mi se dă mie, ca public, ceea ce doresc să văd. Sau ceea ce crede sistemul că doresc să văd. Sau ceea ce vrea sistemul să văd.

Am citit, demult, într-o vacanţă, o carte. Din întâmplare şi pentru că nu-mi luasem nimic de citit. Se cheamă Salmon Fishing in the Yemen. Am dat titlul aşa pentru că am citit originalul, asta aveam la îndemână. La început era un fel de lectură pentru locul unde şi Franz Joszef se ducea singur. Pe urmă am început să ies de acolo continuând să citesc şi nu am mai lăsat-o până nu am terminat-o. Chiar mi-a plăcut. Chiar şi finalul. E genul ăla de final în care îţi dai seama ce furnică eşti de fapt în faţa ghetei destinului.

Este o carte în care nimeni nu are duşmani. Fiecare vrea câte ceva, fiecare are câte ceva de plătit pentru ceea ce vrea, dar nimeni nu obţine ceva de la altcineva cu forţa. Nimeni nu impune nimic nimănui. Fiecare se lasă convins, este convins, se converteşte, se autoconvinge. Fiecare personaj evoluează în ritmul propriu, fără să fie grăbit. Timpul are răbdare cu toţi. Până când nu mai are.

Aveam de mult la îndemână filmul făcut după carte, dar l-am văzut abia zilele trecute. Film care se cheamă fix la fel. Convins de dificultăţile punerii unei cărţi într-un scenariu, am trecut uşor peste câteva inadvertenţe, câteva omisiuni, câteva scene adăugate. Era normal, nu poţi face zece minute de film cu un ecran pe care apar imeiluri unul după altul. Şi trebuie să mai razi câte o jumătate de capitol din carte, că nu faci trilogii de film. Ok, asta înghit.

Dar să inventezi fanatici religioşi şi conservatori în film ca să facă exact ceea ce face întâmplarea în carte? De ce?

De ce vreţi voi, scenarist de film şi producător de film şi finanţator de film, de ce vreţi voi să inventaţi, chiar şi când nimic nu o cere, duşmani care ne strică lucrurile făcute de noi?

Poate noi suntem mulţumiţi cu scenariul din carte. Și cu viețile noastre. Poate că Dumnezeu, Allah, Manitu, pronia, destinul, întâmplarea, vor altceva pentru noi decât vrem noi pentru noi. Da, şi e în sarcina noastră să acceptăm ceea ce ni se întâmplă, cu voia sau fără voia noastră. Sau să nu acceptăm, alegerea noastră.

De ce e nevoie să inventaţi alţi oameni, la fel ca noi, care să ne facă rău? De ce e nevoie să inventaţi pentru noi duşmani? De ce e nevoie să ne spuneţi că undeva cineva ne urăşte şi vrea să ne facă rău? De ce e nevoie să ne spuneţi că undeva cineva ne pândeşte să ne dărâme lucrul cel mai de preţ pentru noi, la care am lucrat şi am visat toată viaţa?

Să pescuieşti somon în deşert e un vis nebunesc. Să faci în deşert un râu cu ape reci care să aibă condiţii de supravieţuire pentru somon e o întreprindere nebunească. Şi totuşi au existat oameni care au făcut-o, măcar în imaginaţia lui Torday. Pentru că voiau şi puteau, şi credeau că vor putea, doar pentru că aveau un vis. Și pentru că ei credeau în visul lor. Şi la sfârşit, în carte, a venit destinul, sau întâmplarea, sau divinitatea şi a spus: Ei bine, nu. Pentru că nu. Fără un motiv inteligibil de vreo minte umană. Nu, pentru că de-aia. Şi atât. Pentru că așa e viața noastră.

Iar în film voi inventaţi alţi oameni, fanatici de alt fel, dar tot oameni. Ne inventaţi duşmani. Ne inventaţi duşmani în carne şi oase, ca noi. Care sunt ca noi. Care am putea fi noi. Ne arătaţi că oamenii ca noi pot fi răi şi ne pot dărâma ceea ce noi am construit. Ne faceţi să ne fie frică de oameni. Ne faceţi să ne fie frică de noi.

De-aia zic, după un film ca ăsta: oameni buni, aveţi grijă ce vedeţi când vă uitaţi. Şi întrebaţi-vă: oare eu văd ceea ce văd, sau eu văd ce vrea altcineva să văd?

Ilustrația

Reclame

2 gânduri despre „Despre cum se inventează dușmani

  1. Mie asta mi a plăcut mult, mult. ..scrierea, îmi pare rău doar ca nu am zis eu prima. ..oarecum ☺

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s