Povestea cu împărăteasa cea puternică

A fost odată ca niciodată, că de n-aş fi văzut nu v-aş fi povestit, o împărăteasă. Dar nu orice fel de împărăteasă. Ea era cea mai puternică împărăteasă din lume.

Ajunsese împărăteasă nu cum ajung prinţesele, când se fac mari. Ea se născuse într-o familie obişnuită. De mică, văzuse că tata nu face mare lucru, iar puterea e la mama. Tata făcea cum spunea mama, mereu-mereu. Aşa că ea s-a gândit că, atunci când va fi mare, va fi şi ea puternică, aşa ca mama, sau chiar mai puternică, şi le va spune bărbaţilor ce să facă. Adică va avea putere.

Şi pentru că avea şi o fire de oţel și o minte ca briciul bine ascuțit, încet-încet a ajuns împărăteasă, cu puteri uriaşe asupra celor din jur. Şi oricâtă putere avea, nu era de ajuns. Voia tot mereu-mereu să fie încredinţată că e cea mai puternică.

Şi avea împărăteasa noastră o oglindă. Nu orice oglindă de talcioc. Nuuu, era o oglindă tare preţioasă, pentru că avea în ea, ascuns bine, un duh.

Şi în fiecare zi împărăteasa se ducea la oglindă şi întreba: Oglindă-oglinjoară, cine e cea mai puternică-n ţară? Şi atunci oglinda, de obicei, se lumina printre valuri de ceaţă şi îi răspundea: Oameni cu putere mare prin preajmă-ţi or mai fi, dar ca tine de puternici, niciunul nu s-o mai găsi…

Şi era mulţumită împărăteasa după aşa vorbe. Dar nu pentru multă vreme. Pentru că, la fel cum avea oglinda, împărăteasa mai avea în cuget şi o voce lăuntrică. Şi vocea mereu-mereu îi spunea: oare tu, ca împărăteasă, ai destulă putere? Eşti cea mai puternică? Ai dovedit destul celor din jur că ai mai multă putere ca ei?

Şi atunci împărăteasa, îmboldită de vocea din cugetul ei, pornea, din nou, să le arate celor de la Curtea ei că e cea mai puternică.

Împărăteasa avea un fel foarte drăguţ să îşi arate puterea. Ea rezolva problemele celorlalţi. Orice problemă aveau ei, ea le-o rezolva. Nu ştiau cum se face oarece? Pac, apărea împărăteasa şi le spunea cum sau chiar făcea ea oarece în locul lor. Nu aveau tragere de inimă să facă oarece? Pac, apărea împărăteasa care îi împingea de la spate, aranja lucruri, apela la alţi oameni, doar să vadă lucrurile altora aranjate de ea.

Un bărbat pe care ea îl vedea slab şi nefăcător de treabă? Aici îşi arăta împărăteasa puterea cel mai bine. Cu cât era bărbatul mai lasă-mă să te las, cu atât ea îl împingea de la spate, cu atât îl biciuia cu vorba şi fapta să facă lucrurile cuvenite, cu atât mai mult se zbătea să îl înveţe, să îl ridice, să îl facă mai bărbat. Cu cât el dovedea că nu se descurcă fără ea, cu atât împărăteasa era mai îndemnată de vocea din cuget să facă pentru el lucruri. Urmarea era că ea dovedea şi îşi dovedea că e puternică, pentru că face lucruri multe şi că ceilalţi sunt slabi, pentru că nu puteau face lucrurile pe care ea le făcea.

Şi apoi mergea în camera unde avea oglinda cea scumpă, îi povestea duhului din oglindă tot ce făcuse şi cât de puternică se dovedise, şi apoi îl întreba cine e cea mai puternică din ţară. Şi duhul îi răspundea la fel ca înainte, şi tare mult era ea mulţumită..

După cum era de aşteptat, la Curtea împărătesei erau aproape numai bărbaţi. Şi toţi bărbaţii de la Curte aveau ceva: nevoie de ajutor. Ei nu ştiau, nu puteau, nu aveau cum să facă lucruri. Şi veneau mereu-mereu la împărăteasă ca să se plângă, să îşi declare neputinţa, neştiinţa, nepriceperea în a face lucruri. Şi, normal, să-i ceară să facă ea lucrurile alea. Pentru că ea şi ştia, şi putea, şi avea cum. Pentru că ea era singura, din toată ţara, care era destul de puternică pentru a face toate. Iar răsplata ei era în camera din dos, unde oglinda urma să îi spună că ea e cea mai puternică din ţară.

O să întrebaţi: dar cum ajungeau bărbaţii ăştia toţi la curtea împărătesei? Păi, ea îi alegea. De pe oriunde mergea cu treburile ei de împărăteasă. Avea ochiul format să găsească bărbaţi care aveau nevoie de ajutor. Şi ei o simţeau de departe, îi simţeau puterea pe care o împrăştia în jur, hainele îmbibate cu putere, vorbele care răsunau a putere,vocea plină de putere, purtarea care arăta putere, şi veneau spre ea ca gâzele la flacără.

Şi tare bine se simţea împărăteasa, aşa puternică şi ajutătoare a tuturor celor de la Curtea ei. Făcea lucruri pentru cei din jur, iar ei se simţeau bine că e cineva care făcea lucruri în locul lor. Oglinda răspundea aproape de fiecare dată la fel întrebării despre cât e împărăteasa de puternică, şi era bine… Doar câteodată, oglinda nu răspundea și atunci împărăteasa intra în panică și se străduia să fie și mai puternică, să facă și mai multe lucruri pentru cei din jur, ca să capete aprobarea oglinzii.

Un singur of avea împărăteasa. Ar fi vrut şi ea un împărat lângă ea. Un bărbat care să facă lucrurile pentru el şi, uneori, şi pentru ea. Şi de multe ori îşi închipuia împărăteasa că unul din cei de la Curtea ei ar fi putut fi aşa. Uitând că ei ajungeau acolo, la Curte, pentru că ea le permitea. Şi ea le permitea să se apropie pentru că ei o admirau pentru puterea ei şi pentru că le promitea, fără vorbe, doar prin puterea pe care o împrăştia, să facă lucruri în locul lor.

Şi împărăteasa se chinuia, le explica de-a fir-a-păr cum vrea ea să fie ei ca să fie împăraţi, le cerea să fie aşa cum trebuie, făcea totul ca ei să crească, să se facă împăraţi din băieţi. Uitând că ea îi alesese la Curtea ei, şi că de la început ea fusese împărăteasa care le dăduse voie să se apropie. Şi mereu le făcea zile amare, că nu se poartă ca împăraţii, că nu sunt puternici ca ea. Uitând că îi alesese de la început ca să îi poată ajuta şi face lucrurile în locul lor.

Iar împărăteasa, pentru că aşa crescuse, nu îşi dădea seama că răsplata pentru că e puternică sunt doar vorbele oglinzii care adevereau că face bine de câte ori se arată mai puternică decât cei din jur. Și atât. Căpăta vorbe de bine de la oglindă și, pentru puțin timp, vocea care o îndemna să fie mereu-mereu puternică tăcea.

Multă vreme a trecut aşa. Iar când i-a ajuns nefericirea la os, împărăteasa a înţeles că e ceva cu care nu se poate descurca singură, oricât de puternică era. Şi în nişte discuţii, a auzit asta: Ai nevoie de o oglindă care să îţi spună cum eşti, pentru că vocea din cugetul tău îţi pune mereu la îndoială felul cum eşti. Şi e o voce pe care niciodată, niciodată, nu o să o convingi, nici cu toate oglinzile din lume, că eşti aşa cum vrea ea. Pentru că mereu nu vei fi cum vrea ea. Poţi doar să ai încredere în tine, să ştii cine eşti tu cu adevărat şi să ignori vocea care îţi spune că ea ştie mai bine cine eşti tu. Când o să fii convinsă că tu ştii cine eşti, nu vei mai avea nevoie de alţii care să îţi spună. Şi vei înceta să te uiţi în oglindă, pentru că vei şti cine eşti fără a te oglindi în alţii.

Ilustrație

Reclame

Un gând despre „Povestea cu împărăteasa cea puternică

  1. Oglindă-oglinjoară, asta-i cea mai frumoasă postare din ţară.
    Îndemnul / Propunerea de la final, e bun, bun de firesc.
    Acuma, nu stiu…pe care s-o spun? P’aia din finalul melodiei „Mama” a formației vocal instrumentale Fluid Roz?
    „Mother, did it need to be so high?”
    sau p’aia a lu’ Vali Sterian de OAMENI
    „și tot ce curge-n noi, iubire sau durere, e din străbuni venit, și ce-i străbun nu piere”
    sau să actualizez versul din Scrisoarea III a marelui poet
    „împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă…”
    în ceva de gen și formă:
    „împărați și împărătese pe care țara nu putea să-i mai încapă
    ei tot cerând mereu,mereu același pământ și apă”
    hmm….
    da.
    Finalul lui Fluid Roz:
    „Mother, did it need to be so high?”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s