Când ai voie să plângi

Rar spre foarte rar mi se solicită consultul în scuba pentru că vrea pacientul. De data asta aşa a fost. Femeia chiar a vrut să vin să stăm de vorbă. Concluzie pe neve preliminară: destupată la minte şi la ananghie.

Apuc să mă uit în foaia ei pe drum spre salon. Găsesc nişte apatru, mai multe, pe care sunt printate nişte felii de creier. Aşa-zise rezultate de ceteu. Undeva, cineva s-a făcut că face un ceteu cerebral (capăt ulterior confirmarea: da, în provincie, şi acolo nu sunt filme de scos rezultatele, se scot pe foi de hârtie, sunt mai ieftine. Pentru că beculeţe de Crăciun, să arate bine!). Pozele sunt execrabile, un fel de taşism suprapus. Da, se vede o pată mai întunecată, mai prea gri pe un fond gri. Nici vorbă să vezi ceva amănunte. Poţi să spui că buba e în emisferul stâng. Ce bubă, cât de mare, unde e pus centrul bubei? Mister. După cum arată, e ca un ceteu de la începuturile anilor 80. Mergeţi, doamnă, la Bucureşti, ăia au aparatură, noi aici atât am putut să facem. Noi suntem încă în 1981. În fine.

A plâns destul de recent. Probabil s-a şters la ochi când i-au venit rudele pe care tocmai le-am rugat să iasă din salon ca să pot să-mi fac treaba.

Primul lucru de făcut e să nu fac ceva. Să nu îmi fie milă. Nu îmi e. Ca să pot fi de folos.

A aflat acum trei zile de problemă. Brusc a rămas fără cuvinte şi nu înţelegea ce spuneau cei din jur. A durat câteva ore starea. Cum e să fii în toate minţile, conştient de tine şi de cei din jur, dar să nu mai ştii nicio limbă, să nu înţelegi un cuvânt din ce se vorbeşte, să scoţi sunete pe care doar tu le înţelegi, să citeşti neînţelegerea în ochii celorlalţi? Şi să îţi şi dai seama de asta. Disperat să comunici, dar şi mai disperat că nu poţi. Coşmar.

Pe urmă şi-a revenit. A făcut în urgenţă poza aia cu aparatul ăla de pe vremea fraţilor Lumière. A plecat la Bucureşti. Şi e speriată de moarte.

Hai să vedem la ce vă aşteptaţi să fie după operaţie. Păi, sper să fie bine. Sigur. Dar la ce vă aşteptaţi? Păi, să îmi revin cum eram înainte. Păi, ca înainte nu veţi putea fi, pentru că veţi avea cel puţin capul spart şi o tumoră mai puţin în creier. Deci, să vedem care ar fi aşteptările pentru după operaţie? Păi, să fiu bine.

Am fost de atâtea ori în conversaţia asta cu speranţe şi aşteptări… dar, ştiţi, leziunea din creierul dumneavoastră e foarte probabil pusă în zona cu care vorbiţi şi înţelegeţi ce vi se spune. Deja creierul v-a spus, cu episodul de acasă, că problema e cu acea zonă. Cât de probabil, credeţi, se va resimţi acea zonă după ce va fi operată?

Are deja un pericol definit, aşa că se orientează la teren. Deci, ce înseamnă asta? Păi, că e posibil ca leziunea să nu vă lase să vorbiţi şi/sau să înţelegeţi ce vi se spune pentru o perioadă de timp. Aha… şi cât va fi perioada aia, măcar estimativ? Asta nu poate să v-o spună acum nici măcar neurochirurgul, pentru că nu se ştie cât de mare e leziunea şi unde anume e pusă. După ce faceţi remeneul, abia atunci. Dar, e bine să luaţi în calcul acest lucru după operaţie, să vă aduceţi aminte ce am vorbit noi aici şi să vă păstraţi calmul, chiar dacă nu veţi putea comunica. Pentru recuperare e esențial să acceptați starea de atunci și să evitați panica.

I-a prins bine. S-a conturat pericolul, nu mai e ceva în ceaţă şi cu atât mai ameninţător. Are şi ceva de făcut, să se pregătească pentru posibila perioadă de disfazie de după.

Am pus creierul la cale, acum să vedem cu sufletul cum facem.

Îmi închipui că, de când aţi aflat, sunteţi complet dată peste cap. I se umplu ochii de lacrimi. Ştiţi, am doi copii sub zece ani. O ţin tot într-un plâns de când am aflat că… toţi îmi spun să nu mai plâng, că o să fie bine, dar ce să fac dacă nu pot să mă opresc. Îmi vine şi din senin să plâng… toţi îmi zic, dar eu nu pot să mă abţin.

Asta cu „nu mai plânge, beibi, plânsul n-are rost” mi se pare cel mai afurisit îndemn. Păi am motive, bă rudă a mea, am motive să plâng. Am doi copii, am o tumoră în cap şi voi fi operată, nimeni nu poate să îmi spună nimic sigur, viitorul e complet în ceaţă şi mă simt complet neajutorată şi neputincioasă, mă gândesc la familie şi la cum voi fi după operaţie şi voi îmi spuneţi să nu mai plâng? Dar ce aţi vrea să fac? Om sunt, reacţionez. Să stau stană de piatră? Să ţin în mine frica? Să nu las ceva să răzbată la suprafaţă? Doar ca să nu vă simţiţi voi prost că plâng de faţă cu voi? Dacă aş ţine în mine, oare nu v-ar bate la ochi şi aţi spune că nu reacţionez normal? Nu aţi spune că voi, dacă aţi fi în locul meu, aţi plânge?

Da, doamnă, aveţi toate motivele să plângeţi. Vă dau în scris unde vreţi dumneavoastră, pe orice document, cu parafa mea de psihiastru, că aveţi voie să plângeţi, pentru că situaţia dumneavoastră merită plânsul. Iar dacă n-aţi plânge, aş fi foarte alarmat că sunteţi pe cale să faceţi vreo prostie. Ca un arc prea comprimat care se destinde brusc… ca nişte plăci tectonice tensionate care zbârnâie proptite una-ntr-alta.

Deci, pot să plâng? Repet, nu doar că aveţi voie, dar vă şi încurajez să plângeţi cât puteţi de mult, că aveţi destule pe suflet, ca să vă mai uşuraţi… şi succes la operaţie!

La ieşirea din salon, doamna din celălalt pat mă interpelează: Mă scuzaţi, o întrebare. Deci e în ordine să plângem dacă ne vine? Da, doamnă, dacă vă vine şi aveţi motive, nu văd de ce să vă abţineţi, e o reacţie firească. Doar încercaţi să nu plângeţi amândouă imediat după ce plec eu, cine ştie ce o să creadă oamenii ăştia despre mine, îmi faceţi reclamă proastă…

Ilustrația

Reclame

Un gând despre „Când ai voie să plângi

  1. încerc sa ma consolez cu faptul ca oamenii nu știu sa susțină… dar incepe sa mi se para cel putin ridicol cand au pretenția sa fie susținuți si cer acea susținere cu anumite drepturi si pedepsesc daca nu li se ofera… asta ce sa fie oare…? mie imi spun „lasa, ca o sa treaca” sau „nici nu-mi fac griji, o sa fii bine”, dupa care cam dispar cu desăvârșire pana cand consideră dumnealor ca ti-a trecut si ai devenit din nou un sunshine… deja, faptul ca stiu ca oamenii nu au capacitatea de a sustine, parca nu ma mai consoleaza…

    da, am dreptul sa (ma) plang si sa fiu suparata pe lume… si mi-l exercit din plin 🙂 si mai si dreptul de a-mi exprima dezamagirea si de a „taxa” la randul meu ipocrizia, lașitatea, lipsa de considerație etc a oamenilor; la urma urmei, si eu sunt tot un om… de ce as fi mai presus decât ceilalti…? hai sa vorbim aceeasi limba…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s