Despre cum să ai dreptate mereu

Am dat cândva de un studiu făcut în UK, dar nu de cercetătorii britanici. Zicea acolo cam aşa: la începutul unei prime consultaţii medicale, pacientul este lăsat să vorbească, în medie, dooşuna de secunde. Apoi este întrerupt cu o întrebare pusă de medic. Medie, da? Am zis medie. Că or fi şi unii care sunt întrerupţi după cinşpe, alţii care sunt lăsaţi să blabla ca radioul. Studiul zicea de medie. Întreruperea comisă de medic se făcea cu  punerea unei întrebări prin care cerea amănunte despre ceva spus deja de pacient.

Concluzia studiului (cea care mă interesează pe mine acum): după dooşuna de secunde, dacă a fost atent, medicul are deja în capul lui un diagnostic prezumtiv. Adică, din informaţia furnizată de pacient în dooşşi ceva de secunde, medicul putea declara că deja se gândeşte la un probabil diagnostic. La asta duce sistemul actual cu un medic înăuntru şi doojde oameni la uşă. E și experiența, nu zic nu.

Cel mai interesant lucru vine acum. Întrebările puse de medic erau fix cele care veneau să confirme diagnosticul din capul lui. Poate confirmarea era cerută nu neapărat direct, dar limbajul nonverbal, energia şi atmosfera cereau un anumit răspuns din partea pacientului. Apărea cumva o tendinţă în dialog şi în conducerea conversaţiei, care ducea spre confirmarea diagnosticului prezumtiv din mintea medicului. Şi evident că totul era nu doar nepremeditat, ci şi complet neconştientizat.

Faptele pe care le spunea mai departe pacientul şi analizele lui medicale erau categorisite de medic aşa:

-cele care confirmau diagnosticul la care deja se gândise: astea erau căutate cu lumânarea, erau scoase în evidenţă cu satisfacţie, aveau cea mai mare greutate, se bătea monedă pe ele şi erau repetate în cursul examinării și pentru argumentarea diagnosticului

-cele care infirmau diagnosticul la care se gândise: erau ignorate sau interpretate altfel, nu contau prea mult, atitudinea faţă de ele era ca faţă de o insectă sâcâitoare.

Şi din nou, întregul proces era neconştientizat. Oare de ce?

Studiul era despre cum se desfăşoară o consultaţie medicală englezească cu un pacient englezesc într-un cabinet medical englezesc (tocmai am luat la recitit Ionescu şi mă resimt). Aşa cum l-am citit eu (pe studiu, nu pe Cântăreaţa cheală), era despre tendinţa de a fi confirmat. Despre dorinţa de a avea dreptate mereu. E o dorinţă pe care o avem în noi şi de care, de cele mai multe ori, nu suntem conştienţi.

Vreau să am dreptate. Nu vreau să fiu contrazis. Urăsc atunci când mi se demonstrează că greşesc. Mă simt de litera a treia, cumva inferior, luat la rost, lăsat la margine.

Şi atunci, ce-mi rămâne de făcut? Să demonstrez că am dreptate, că nu am greşit. Şi cum fac asta? Păi, iau din realitatea din jur lucrurile care îmi dau dreptate şi încerc să ignor lucrurile care nu-mi dau dreptate.

Aşa că, atunci când e ceva care mă confirmă, pe mine şi modul meu de a gândi şi a face, acel ceva e foarte important, cutremurător de important.

Iar când ceva infirmă modul meu de a gândi şi a face, e o prostie, o aiureală la care nici nu merită să te gândeşti.

Iar când vii şi îmi spui că am dreptate, normal că eşti o fiinţă valoroasă, care merită întreaga mea apreciere şi tone de respect de la mine. Doar eşti de acord cu mine, nu? Adică eşti şi tu o fiinţă la fel de inteligentă ca mine, că doar îmi dai dreptate…

Iar tu, oropsitule de viaţă care nu-mi dai dreptate, păi nici nu merită să te bag în seamă, ci altundeva… păi tu nu vezi că am dreptate, cum poţi să nu fi de acord cu mine… nu vezi că spui aiureli? Nici nu meriţi să te ascult, nici nu te ascult, nici pe tine, nici aiurelile de le zici tu argumente… prostii scoase de un prost care nu e în stare să vadă că singura dreptate e la mine…

Iar dacă ne uităm în jur, totul e despre a avea dreptate, despre a face lucrul corect. E suficient să ies pe stradă îmbrăcat în pijama şi să mă uit la oameni, ca să îmi dau seama că greşesc. Poate mie personal îmi e comod şi mă simt ok în pijama. Dar nu sunt ca ceilalţi, ca majoritatea. Ei se uită la mine şi, din privirile lor, îmi dau seama că greşesc. Ei îmi spun, cu privirile sau vorba, că nu fac bine că ies în pijama pe stradă, că greşesc. Şi atunci mă întorc şi mă schimb. Poate cu haine mai puţin comode. Dar măcar nu greşesc.

Totul este despre a face pe toţi din jur să facă la fel cum fac eu. Cu cât mai mulţi vor face ca mine, cu atât vom fi mai mulţi şi cu atât noi toţi ne vom simţi bine, că nu greşim. Doar nu putem greşi cu toţii, că suntem mulţi. Să fim tot mai mulţi şi mai convinşi că facem corect şi nu greşim. Votăm corect, vorbim corect, trăim corect, gândim corect, iubim corect, ţinem cu echipa corectă.

Şi totuşi, oricât de mulţi vom fi, oricâtă dreptate am avea pentru că suntem mulţi, tot suntem deranjaţi de cei care nu fac la fel ca noi. Nu votează ca noi, nu vorbesc la fel ca noi, nu trăiesc la fel ca noi, nu gândesc la fel ca noi, nu iubesc la fel ca noi şi mai ales nu ţin cu ManUnited. Ne deranjează. E ca şi cum ar spune că noi, deşi atât de mulţi, nu facem bine. Da! Păi, dacă ar fi şi ei de acord cu noi, dacă ar face şi ei ca noi, atunci am avea toţi dreptate şi nimeni nu ar veni să ne spună că greşim. Dar aşa… ce contează că sunt puţini? Nu fac aşa ca noi. Trebuie convinşi că nu fac bine. Trebuie să facă la fel ca noi. Pentru că există un singur fel de a face corect lucrurile, şi ăla e al nostru. De aia!

Ilustrația

Reclame

4 gânduri despre „Despre cum să ai dreptate mereu

  1. Off, asta e un virus care ne prinde pe multi, daca nu pe majoritatea. Intr-un fel e si explicabil – nevoia de coerenta si consistenta in interiorul sistemului meu. Am niste pareri, valori, principii, puncte de vedere stabile, nu? Ele imi definesc personalitatea dpdv caracterial. Mi se pare ca problema e cand ne proptim in ele, cand ‘murim cu punctul de vedere de gat’, ca sa citez un clasic in viata. De aia incerc adesea sa sa imi las urechea si mintea neastupata, sa ma mut in alt unghi si sa privesc si de acolo…

  2. Ca om care a iesit de cateva ori „pe stradă îmbrăcat în pijama…” metaforic spiching, acu’ răsfăţându-mă c-o bucătică de cafea in timp ce citeam această o altă genială postare, uici bai ză uei, inc’o dată: La mulţi „elefanţi” Sorine!. Ei bine, mi-am adus aminte de Oblio….Nu stiu dacă mai stii desenul animat Oblio. Copilul care se născuse cu forma capului rotundă si vizibil diferită de forma triunghiulară pe care restul cetătenilor din cetate, o aveau la organul de control si comandă asezat intre umeri -> si anume capul.
    Si pentru asta, copilul Oblio era alungat din cetate si impreună cu un cătelus pe nume Arrow, avea să inceapă si el călătoria sa mai mult sau pe alocuri pe refrenul lui Harry Nilsson(aici https://www.youtube.com/watch?v=U1n9QTkrkP0)

    Păi şi atunci, ca om ce poate să indice si să demonstreze existenta, utilitatea si importanta -nu numai a mea ci şi a celor din jurul meu- cifrei 6 si am dreptate ca 6 este 6 şi pe trotuarul ce păşesc 6 este 6 peste tot si pretutindeni….atunci da. Observă şi posibilitatea să apară un Oblio pe trotuarul ce păşeşti şi să-ti spună că 6 poate fi şi 9. Si atunci? Dacă ai putea să ai răbdarea să ii asculți povestea diferita de a ta? Ca pe o scoică și ai lua cu tine perla în pumn, recunoscător? Dacă ai putea să nu îl mai nimicești pe cel din fața ta, confundându-l cu o parte din tine pe care o știi pe de rost?
    Si ai merge cu Oblio -aici tre’ şi un pic depus efort oleac’aşa- pe celălalt trotuar si ai putea observa că 6 văzut de tine poate fi si 9 văzut de el…..si ce misto, nu? s-ar chema „învăţare”….si tu? ce rămane să faci cu „re”-ul? il faci „recunoscător” sau „restaurant” si m-ai inchis?

    P.S. excelentă cafea, excelent „elefant”. Multumesc mult, Sorine

  3. Îmi amitește de experiența trăită de tine cu grupul acela format din grupulețe mai mici, unde fiecare se manifesta altfel, dar în momentul în care se mărea unitatea, se generaliza comportamentul celor mai mulți. Doar cum facem noi e bine…

  4. Da, și eu mi-am amintit de experiența aceea. Mie mi-a părut tare bine că am găsit citatul din Twain, mi-a legitimat plasarea mea obișnuită în minoritate.
    Totuși, pe stadionul Național, la Oțelul vs. ManUnited, deși eram o mână de oameni minoritari îmbrăcați în roșu, printre mii de gălățeni dezaprobatori, tot noi aveam dreptate… ei țineau cu echipa greșită…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s