Despre șefi care nu sunt părinți

M-am săturat să nu mă aprecieze la job. Nu zic nimic atunci când primesc fidbec negativ, mi se pare constructiv. Chiar vreau să fiu mai ok și să devin mai bună. Dar nu mă apreciază deloc, asta e… chiar și când fac totul ok, nu aud și eu o vorbă de bine. Doar dă din cap și gata, ce tot stai degeaba… hai la treabă. Bine, dar la mine nu te gândești, cum mă simt eu când nu primesc nicio apreciere? Plus că nici măcar nu intru în discuție când vine vorba de promovare. Adică măcar să se gândească și la mine când vine vorba de promovare. Poate nu merit promovarea, poate altcineva e mai ok decât mine. Dar măcar să îmi spună uite, mă, m-am gândit și la tine, nu e cazul să iei tu postul ăsta de mai sus, dar să știi că ai intrat și tu în calcul. Adică, chiar nu-mi vine să cred că nimic din ce fac acolo nu merită o apreciere. Chiar nimic!? Și uite așa șefa mea mi-a devenit tot mai antipatică și mă gândesc să plec de acolo numai din cauza ei. Bine, și pentru că nu fac chiar ceea ce îmi place să fac, dar în principal din cauza ei.

Cam așa îmi povestea o cunoscută problemele ei cele mai mari de la giob. Felul cum spunea astea, sufletul pe care îl punea și obida din glas m-au pus pe gânduri. Participa prea mult. Punea prea mult suflet. Era prea obidită. Prea multă energie mergea în direcția giobului. Prea multe gânduri, prea multe emoții alocate șefei. Oare mai era și altceva pentru interlocutoarea mea, altceva suficient de valoros căruia să îi aloce timp, energie, emoție, gânduri, măcar la fel de mult? Adică, ok, am înțeles, lucrezi la o corporație pe niște o poală de bani, iar în schimbul acestei poale de bani corporația îți ia probabil jumătate din viața ta de adult activ. Oare nu ajunge? Nu îți ajunge faptul că dai jumătate din viața ta pe mulți bani? Mai vrei să ai și satisfacții personale? Mai vrei să îi pese șefei de tine? Mai ai pretenții să fii o persoană de care să îi pese altei persoane? Și crezi că, dacă vei schimba giobul, la noul giob îi va păsa cuiva mai mult de tine?

Toate astea treceau prin mintea celor zece procente de Ene-supărvaizăr care stătea în spatele meu în timp ce îmi ascultam interlocutoarea și organiza celelalte noojde procente care, puse pe modul profesionist, sesizaseră deja modelul de relaționare. Urma partea cea mai grea. Să pun schema din mintea mea în cuvinte potrivite pentru altcineva (la naiba cu cine continuă să nu vrea să inventeze telepatia!).

Păi, dragă angajată, hai să recapitulăm puțin, vrei? Cam ce ai vrea tu de la șefa ta și de la organizație, în general, ar fi să îți ofere apreciere, să ia decizii pornind de la tine, sau măcar avându-te în vedere de la început, să îți vrea binele tău personal, să vrea să fii mereu satisfăcută. Cu alte cuvinte, ei, adică șefei tale, să îi pese de starea ta de bine la giob. Nu doar să o intereseze ca șefă, ci să îi pese cu adevărat.

Hai să ne ridicăm puțin de la nivelul relației voastre, ca să vedem mai de sus modelul general. Cu ce seamănă dorita, de tine, relație cu șefa ta? Păi, persoanei A îi pasă foarte mult de persoana B. Îi oferă apreciere când B merită. Ia decizii importante ținând cont de prezența lui B. Îi oferă, eventual, lui B tratament preferențial față de alții. Vrea ca B să fie mereu mulțumit.

Păi, dragă angajată, dacă descriem relația așa, la modul general, cu ce seamănă? Păi, cu una de atașament, chiar de iubire. Oricum, cu multă afecțiune ca ingredient principal. Și, dacă adăugăm și raportul ierarhic, iese că A ar fi părintele, iar B copilul. Dacă nu ar fi raportul ierarhic, adică A mai sus situat decât B, ar putea fi relația afectivă între doi iubiți-egali în drepturi și obligații. Dar raportul ierarhic, cu A mai sus ca B, ne oferă cheia relației părinte-copil.

Într-adevăr, părintelui îi pasă în primul rând de copil. Satisfacția și starea de bine a copilului este pe primul loc pentru părinte. Deciziile părintelui, chiar și cele care nu se referă direct la copil, sunt luate după raportarea la copil. Pretențiile părintelui sunt simple: copilul trebuie să facă exact ceea ce i se spune, și primește în schimb ocrotire, iubire, grijă față de nevoile lui. Pretențiile copilului (învățate de la părinte, că doar copilul nu se naște atoateștiutor) sunt să fie îngrijit, ocrotit, iubit, să fie mereu băgat în seamă, crescându-și personalitatea precum perla, pe grăuntele de nisip oferit de prezența părintelui.

Așa că, draga mea angajată, se pare că îți dorești ca șefa ta să se poarte precum părintele tău. Sau, măcar la nivel prea puțin conștient, ai aceste așteptări. Ca șefa ta să fie părintele tău.

Și, de fiecare dată când șefa ta nu se comportă conform așteptărilor tale, când nu te laudă, când nu te bagă în seamă, când ia decizii fără să țină cont de binele tău, te simți ca un copil părăsit sau pedepsit pe nedrept. În fond, tu ești același copil bun, care face exact ce i se spune. Ți-ai îndeplinit sarcinile. Atunci părintele de ce nu se achită și el de sarcini? De ce nu are în vedere binele tău?

La așa ceva, dragă angajată, se ajunge când suprapui două definiții ale unor lucruri diferite. Când relația profesională se suprapune pe una personală, așteptările se amestecă și apare implicarea personală acolo unde nu-și are locul. Și, acolo unde nu se potrivește, apare un copil care așteaptă un părinte căruia să-i pese de el.

Iar a pleca de la giob pentru că acolo nu e mama… mama nu e nici la următorul giob. Și nici la următorul…

Ilustrația

Reclame

2 gânduri despre „Despre șefi care nu sunt părinți

  1. Și studiile despre burnout pe care le-am citit spun la fel. Cică anul trecut într-o revistă de bussiness de UK, principala preocupare a managerilor era pierderea salariaților nu prin plecare la firme concurente, ci prin plecare din câmpul muncii din cauza burnoutului. Sunt convins ca și majoritatea dintre noi, că lipsa preocupării manageriale față de confortul psihic al angajatului duce pe termen lung la burnout și depresie. Totuși, eu mă refeream la altceva: la expectația angajatului de a fi apreciat de șef musai, iar decizii manageriale sunt luate la modul personal, ca nedreptăți îndreptate împotriva angajatului și în ciuda lui.
    Cumva, pledez pentru o separare mai accentuată între viața personală și cea profesională, invers față de tendința corporatistă actuală, de integrare personală-profesională. Adică eu spun drujba-i drujba, slujba-i slujbă, sistemul actual zice adu-ți și drujba la slujbă, poate îi place și ei și poate stai mai mult, cât mai mult… dacă vrei, serviciul devine cât mai casa ta, poate nu mai faci deosebire și muncești și aici și acasă la fel.
    Iar în ceea ce pledez eu, tata e tata și îi pasă de mine cum i-a păsat dintotdeauna ca părinte de copil, iar șeful e șef, și îi pasă de mine ca unui fierar de forja lui, dacă vrei chiar mă iubește etic, la fel cum fierarul își iubește etic forja. Dar nu face depresie dacă forja se strică. Doar face rost de alta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s