Despre ghizi și călători

O tânără colegă într-ale meseriei, care se  raportează la mine cam ca Luc Scaioacă la Ioda, mă întreabă la un moment dat despre o terapie nou-începută de ea. Adică făcuse vreo două întâlniri. Cu un om care venise la ea cu un scop precis în minte. Voia să afle dacă e ceva în neregulă cu el. Adică voia părerea ei, dacă e ceva în neregulă cu el.

Cerinţa în sine conţine o primă capcană ca o groapă acoperită de crengi în calea terapeutului. Dacă îţi spun că e ceva în neregulă, automat te pun în poziţia non-ok faţă de mine, aşa că terapia începe sub nişte auspicii neprietenoase. Dacă îţi spun că e totul în regulă, vei avea un fel de patalama mentală de la psiholog, cum că tu faci bine ce faci şi că bine faci să continui ceea ce faci. Adică, deşi nu îţi place ce faci, deşi nu te simţi confortabil că faci în felul în care faci, dacă ai voie de la cineva, înseamnă că aşa e bine, aşa continui să faci. Doar ţi-a zis un profesionist.

Şi asta, dragii moşului, e un start cât se poate de prost pentru o terapie. Când omul vine cu problema lui şi capătă din start, de la terapeut, o părere a ăluia. Eticheta de non-ok. De ce?

Pentru că, prin simplul fapt că şi-a dat cu părerea şi a pus o etichetă, terapeutul devine responsabil de acea etichetă şi de smulgerea ei. Omul care a căpătat eticheta a căpătat, în acelaşi timp, şi un ausvais că e incapabil să şi-o rezolve. Păi, de vreme ce e non-ok… păi nu putea să şi-o rezolve singur, nu? aşa non-ok cum e el, săracul… păi dacă putea, nu şi-o rezolva singur?

Şi brusc, problema nu mai e a omului cu problema. E a terapeutului care a spus că nu e ok să fii aşa. Aşa că e responsabilitatea lui să o rezolve. Treaba deţinătorului problemei s-a încheiat. A găsit pe cineva să i-o paseze şi de acum dilaila, trai neneacă să-mi rezolve problema nea Scaioacă. Cu toate consecințele negative pe viitor.

O terapie începută aşa nu prea are şanse de reuşită. Nu spun că e eşuată din start. O sesiune de terapie nu e o aortă, dacă ai pocnit-o, ai omorât omul. Oricând cuplul terapeutic se poate replia şi renegocia relaţia terapeutică. Cu condiţia să se recunoască fundătura. Fundătură care se evită din start răspunzând cu o întrebare la o întrebare: Tu ce crezi, eu am o problemă? Răspuns: Tu ce crezi, ai o problemă? În fine, să mergem mai departe.

Din descrierea succintă, dar telefonică, a problemei, Ioda îşi dă seama instant (v-am spus, nu-i așa, că Ioda e foc de deştept şi modest?) că există o problemă la clientul povestit. Că deficite de relaţionare, că frică, lipsă de maturitate şi maturizare, că comportament infantil. În fine, nu contează prea mult problema în sine, ci existenţa ei şi ce decurge de aici. Aşa că el confirmă existenţa problemei şi se opreşte.

Luc Scaioacă întreabă în continuare: -Bun, şi dacă problema există, eu ce fac mai departe?

Răspunsul iodic e, cumva, automat şi spontan: -Păi, nu faci nimic mai departe, pentru că ai răspuns la întrebarea clientului. Mai departe, e rândul lui.

-Adică cum?

-Păi, mai departe e la latitudinea lui dacă acceptă în primul rând răspunsul tău, apoi de văzut ce face cu el. Vrea să schimbe ceva la el şi să lucreze cu problema lui?

-Păi da, zice Luc.

-Păi de unde ştii? zice Ioda. Ţi-a spus el?

-Păi, nu mi-a spus, dar eu cred că orice om care are o asemenea problemă ar vrea să lucreze asupra ei.

-Păi, ai început să presupui despre omul ăla, din perspectiva ta, punându-te pe tine în locul lui, şi presupui ce ar face el pornind de la ce ai face tu. Cert este un lucru: nu ştii sigur ce va decide el să facă mai departe.

Pentru că, dragă Scaioacă şi dragii moşului, multe persoane am văzut la viaţa mea, persoane care au vrut să afle care le e problema, eventual care e cauza problemei, după care au plecat mai departe în viaţa lor, nevrând să schimbe ceva la ei, satisfăcuţi doar că au aflat de ce sunt ei aşa cum sunt. Şi atât cu ei.

Aşa că a presupune ceva despre omul din faţa ta şi intenţiile lui ar putea fi dăunător pentru ceea ce faceţi. A presupune că va face într-un fel pentru că voi aţi face în acel fel e la fel de dăunător. Una e o schiţă de traseu de trecut al vieţii, bazată pe presupuneri şi inferenţe, alta e presupunerea intenţiilor de viitor ale unui om.

Suntem cu toţii, în meseria asta, nişte ghizi angajaţi de oameni care vor să meargă dintr-un loc în alt loc. Suntem ghizi pentru că ştim drumurile. Şi noi alegem drumurile şi rutele. Dar nu avem dreptul să le alegem lor destinaţiile.

Sau, cum ar zice Ioda: Drumurile toate, tu ştii. Să ajungă unde vrea, el ştie.

Ilustrația 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s