Singur, la marginea relației

Câteodată dau de un subiect care gestează cât un pui de elefant. E acolo, dar nu vrea să iasă și să se aștearnă în cuvinte. Și primesc grămezi de indicii și material, crește ca un pui de elefant și tot nu se naște. Pe urmă, se atinge masa critică de material și indicii și mă apucă durerile facerii/scrierii. Iar masa critică s-a atins cu un filmuleț primit acum vreo două ore de la un prieten. E pus la sfârșit. Unde scrie Filmuleț declanșator. Hai ș-om mere, că ajungem și la el.

Tot mă chinuia în ultima vreme ceva despre relații. Cred că am tot întâlnit în ultima vreme oameni care afirmă cu gura plină și, aparent, din toată inima că își doresc o relație serioasă. Și, cumva, tot nu reușesc să o aibă. Sau cel puțin, relațiile lor nu arată așa cum ar vrea ei. Dar să o luăm ușurel și, cu voia voastră, o să mă folosesc de persoana întâi singular, ca să îmi fie și mie mai ușoară nașterea.

Am o relație cu cineva. Totul merge oarecum bine, dar nu chiar cum îmi doresc. Aș vrea să fie puțin mai altfel. Ceva mă face să nu am încredere totală în omul de lângă mine. De fapt, nu în acel om, ci în relația noastră. Parcă ar lipsi ceva. Cumva, am ceva ca o neîncredere că relația asta va dura. Cumva, parcă nu sunt convins că merită să rămân în ea. Aș vrea ca, nu știu cum, să am o mai mare încredere în relația asta, să fiu mai sigur că o să dureze și că merită să investesc totul în ea. Dar nimic nu vine să îmi dea ceea ce doresc, acea asigurare, acea garanție că totul va fi bine și pe viitor și că merită să mă arunc cu totul în relația asta.

Stau cumva la marginea relației. Am intrat până la genunchi. E călduț și bine. Valurile sunt mici, prietenoase, fundul e cu nisip fin care îmi alintă tălpile. Totul mă îmbie să înaintez și să mă arunc în valuri. Și aproape că îmi vine să fac asta, dar un gând mișel și scârbos mă oprește: dar dacă după încă un pas apa devine rece și pierd pământul de sub picioare? Prin apa din fața mea, prin viitorul ipotetic al următorului ipotetic pas. Asta nu văd. Asta nu deslușesc. Oricât mă uit în jos, îmi văd doar picioarele de azi, nu și pe cele din mâinele următorului pas nefăcut. Aș vrea să văd în mâine. Aș vrea să fie măcar cineva care să mă asigure că pasul spre mâine e sigur. Că fundul mării e tot acolo și mâine și că nu voi rămâne fără pământ sub picioare.

Mi-e frică. Mi-e frică de ce aș putea păți dacă mai fac un pas. Acum mi-e bine, așa cum stau cu apa călduță și blândă care îmi înconjoară genunchii, cu nisipul între degetele de la picioare, cu ușoarele valuri care îmi fac semn să înaintez. Mi-e frică să înaintez. Dacă voi face un pas și totul se va schimba? Dacă voi pierde pământul de sub picioare? Dacă va trebui să înot? Dacă va trebui să fac un efort mai mare ca să stau la suprafață? Aș înainta, sigur că da. Dar să am siguranța că va fi bine și în continuare.

Mi-e frică să nu sufăr. Mi-e frică să nu sufăr dacă mă arunc în valuri. Dacă se schimbă brusc vremea? Dacă apa devine mai rece? Dacă voi obosi? Dacă vor veni rechinii? Atunci voi suferi. Și, dacă voi suferi, sigur voi ieși din apă. Speriat. Furios că am fost înșelat de relație. Furios pe mine că am înaintat fără să fiu sigur că va fi bine și în mâinele următorului pas. Furios pe mare că s-a schimbat de la pasul de azi la pasul de mâine.

Mai bine stau așa. Îmi doresc să înaintez. Îmi doresc să mă scald cu toată ființa în relația asta. Îmi doresc să înot și să mă simt bine. Îmi doresc să mă înconjoare apa ei. Toate astea mi le doresc din toată inima.

Dar nu vreau să sufăr. Și nimic nu-mi dă garanții că nu voi suferi dacă mă voi arunca în relația asta care aici, la mal, e atât de îmbietoare. Nu vreau să sufăr.

Mai bine sufăr aici, la mal, cu apa relației mângâindu-mi genunchii, mai bine sufăr că nu înaintez. Mai bine sufăr că nu am, decât să sufăr că pierd ce am. E o suferință sigură, pe care o aleg și o controlez. Altfel, dacă mă arunc înainte, o să depind de cum o să fie relația de mâine. Nu o să controlez eu totul. Mai bine suferința sigură de azi, controlată de mine, decât suferința bănuită de mâine și produsă de altcineva.

Doar că nu pot recunoaște nici față de mine că mi-e frică de pasul spre mâine. Doar nu-s fricos. Nu? Așa că, de fapt, eu nu înaintez pentru că sunt scoici pe jos. Nu multe. De fapt, până acum nu am văzut niciuna. Dar sigur sunt pe undeva și scoici și mă pot răni. Și nisipul e răscolit de valuri și îmi intră într-o rănușoară de la picior. Și sunt și niște peștișori pe fundul apei, iar mie nu-mi plac peștișorii. Și apa nici nu e prea plăcută. De când stau aici, aproape că m-a luat și frigul. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, prin apa asta au mai fost și alții înainte… ce or fi făcut în ea… și eu să mă arunc cu capul înainte? Ete-na…

A! Da, dacă vine cineva și îmi spune sigur-sigur că pasul următor e sigur… dar cine să vină să îmi spună? Totul e nesigur… un lucru e sigur: nu vreau să sufăr. Și, după cum se arată lucrurile, sigur voi suferi dacă înaintez în relația asta. Mai bine ies la mal și merg mai încolo. Poate apa o să fie mai limpede. Și o să pot vedea unde fac pasul de mâine. Ca să nu sufăr.

Filmuleț declanșator

Ilustrația

Reclame

Un gând despre „Singur, la marginea relației

  1. Poate ca, toate astea se anuleaza doar atunci cand vine pathosul ala irational, ca un Panzer caruia nici ca-i mai pasa de apele reci ce ar putea sa-i crape surubele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s