-Cum e mama? -Mă pedepsește…

Când făceam, pe vremuri, câte o genogramă, eram aproape mereu uimit de felul cum aproape fiecare om îşi vedea şi îşi prezenta părinţii. Fusesem învăţat să pun o întrebare cam generală: Şi cum erau părinţii tăi? Şi omul din faţa mea rămânea oarecum încurcat, ca un copil în faţa unui galantar plin cu nenumărate îngheţate şi prăjituri. Ce să aleagă? Cum să spună că îi erau părinţii? Şi veneau răspunsuri cumva ca la gazeta de perete, prea puţin din ceea ce simţea omul şi prea mult din ce fusese învăţat să gândească.

Atunci am schimbat puţin cererea. Şi am cerut omului să spună câteva însuşiri ale părintelui, aşa cum îl vedea omul meu în copilărie. Abia acum a venit surpriza: părinţii erau descrişi precis, cu lipsa de pudibonderie specifică a copiilor. Rar, destul de rar, veneau mai mult de trei-patru însuşiri pentru fiecare părinte. Şi destul de rar veneau doar două. Ce portret schematic şi destul de unilateral despre părintele lui are fiecare copil în cap…

Şi mai ales lipseşte înţelegerea. Părintele, în ochii copilului, e aşa pentru că e aşa. Nici vorbă să se întrebe acel copil care ar fi motivele pentru care părintele face aşa sau spune aşa sau e aşa. El înregistrează informaţia ca atare: părintele e aşa cum e, iar modelul de interacţiune părinte-copil porneşte de la cum e părintele, copilul făcându-şi în timp propriile scheme de răspuns.

Mă gândeam azi dimineaţă la lucrurile astea în timp ce ascultam cum o mamă îşi pedepsise copilul că nu-şi făcuse temele. Îi luase telefonul, i-l confiscase. Pe termen nelimitat. Iar copilul avusese o reacţie absolut firească: Dar tu mai ştii şi altceva să faci, decât să-mi iei telefonul? Că orice fac rău, orice nu-ţi convine, imediat îmi iei telefonul. Sau tableta. Altceva mai ştii şi altfel să mă pedepseşti?

Mă gândeam cum ar suna portretul acelei mame făcut, cu cuvinte, de acel băiat. L-aş întreba: Şi cum e mama? Şi băiatul mi-ar spune: Îmi ia telefonul când nu e mulţumită de mine. Şi mai cum e mama? Păi îmi ia şi tableta când vrea să mă pedepsească. Şi mai cum e mama? Păi îmi interzice să mă uit şi la televizor. Şi mai face mama şi altceva decât să te pedepsească? Şi copilul ar ridica oarecum încurcat din umeri… De ce? Păi uite de ce.

Să nu ne facem iluzii: creierul uman e croit să ţină minte experienţele neplăcute mai dihai decât pe cele plăcute. Încă nu am ieşit, ca specie, din paradigma supravieţuirii. Ţinem minte lucrurile neplăcute ca să le evităm data viitoare. Căutăm plăcerea, da, dar mai mult lipsa neplăcerii. Iar când un copil e pedepsit, mai ales pe nedrept în viziunea lui, că nu şi-a făcut nişte teme inutile, va ţine minte mai abitir asta decât laudele pentru facerea temelor. Iar pedeapsa care vine dinspre părinte este aceeaşi, mereu: deposedarea de ceea ce are copilul şi i se pare cel mai important.

Cum ar veni, codul penal al familiei cuprinde multe contravenţii şi infracţiuni, dar o singură pedeapsă. Ai trecut strada pe roşu? Ai băgat mâna în buzunarul altuia? Ai pocnit pe unul de l-ai lăsat lat? Ai trecut cu maşina dă-i-nainte-dă-i-napoi peste unul? Nu contează ce ai făcut. Pedeapsa e unică şi te atinge unde te doare cel mai tare.

Cred că aici e nedreptatea pe care o sesizează copilul. De fapt, sunt două nedreptăţi. Adică eu, copil, nu îţi fac ţie, părinte, personal, nimic. Nu-mi fac temele, asta da. Nu-mi fac ordine la mine în cameră, asta da. Nu-mi strâng jucăriile şi rufele împrăştiate prin toată casa, şi asta da. Dar asta pe tine, personal, nu te afectează cu nimic. Sau, atât cât mă duce mintea mea de copil, nu ar trebui să te afecteze. Sunt doar lucruri arbitrare şi de neînţeles pe care mi le impui fără ca eu să le văd rostul. Aşa că tu, părinte, de ce mă atingi pe mine, copil, fix unde mă doare personal cel mai tare? Adică la tabletă/telefon?

Asta una (ca să-l citez pe tică-meu…). A doua… (pauză de efect, ca să re-citez pe tică-meu). A doua nedreptate e că pentru orice nasoleală există o singură pedeapsă. Practic, pentru fiecare dată când eu, copil, nu sunt fix cum vrei tu, părinte, să fiu, pentru fiecare pas, oricât de mic, în lături faţă de linia trasată, că e cu voie sau din greşeală, sunt pedepsit în acelaşi fel. Şi anume pedeapsa maximă. Păi e drept?

Copilul nu e complex, ca părintele. El se uită în sus spre părinte şi vede doar ce se poate vedea când priveşti în sus. Puţine lucruri, puţine detalii. Copilul nu poate vedea părintele şi din alte unghiuri. Pentru că e copil şi priveşte doar în sus. Şi dacă se roteşte, va vedea cam acelaşi lucru. Nu are privirea de ansamblu a adultului, de la înălţime. Vede din părinte doar puţin. Iar acel puţin e imaginea părintelui din mintea lui. Şi, uneori, e imaginea unei justiţii profund nedrepte, care pedepseşte fără discernământ, orice abatere, cu pedeapsa maximă. E un părinte care pedepseşte. Cum e mama? Mă pedepsește.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s