Despre oameni și halate de baie

Ştiţi, meseria asta cu cuvinte zise, şi nu scrise, dezvoltă cumva abilitatea de a auzi dincolo de cuvinte şi de înţelesul lor imediat. Şi, dacă te uiţi în spatele cuvintelor, începi să înţelegi oamenii care le-au spus. Abia atunci începi să-i înţelegi. Când nu vrei să auzi doar ce au spus, ci şi să înțelegi de ce au spus.

Dimineaţa, ca orice individ care se îndreaptă spre stadiul de moş, am grămezi de ritualuri. Unul din ele este să vorbesc cu maică-mea la telefon, în drumul scubei. Cum a apărut ritualul şi de ce, prea puţin important. Face parte din rutina zilnică, dar cotidiană. Şi a mea, şi a maică-mii. Ea zice diferite chestii care se întâmplă zilnic, dar cotidian, unui cuplu de pensionari bătrâni, eu povestesc chestiile minimale care se întâmplă zilnic, dar cotidian, unui salariat bătrân, şi tot aşa. Prea rar apar chestii diferite care să merite povestite, cel puţin dinspre mine. Iar pentru ea, e aperitivul celor doojde mii de cuvinte la care are dreptul orice femeie în fiecare zi din viaţa ei. Tata are de făcut faţă la felul principal şi desert. Dar el a vrut. Şi tot de la el ştiu că tot bărbatul e dator cu o însurătoare şi cu o moarte…

Zilele trecute, aflu de la ea că e sărbătoare de nemuncit. Astea le aflu de la ea, nu că e credincioasă, ci pentru că orice prilej de nemuncă nu trebuie ratat. Păi nu?

Şi îmi zice că o să vină nuşce croitoreasă pe la ea. Păi pence, zic eu. Păi, zice, să ia nişte măsurători de la un halat de baie al lui tata. Păi are nevoie de două sau i s-a rupt ăl vechi, zic eu. Nu, zice, e pentru tine. Ai? zic eu. Păi da, să îţi fac un halat de baie, zice ea. Păi nu port, zic. Ea: Cum să nu porţi? Eu: Păi nu port. M-ai văzut vreodată pe mine să port halat de baie? Ea: E, porţi, nu porţi, eu îţi fac. Aşa, în serile de iarnă, când stai să lucrezi la calculator, îţi iei halatul de baie şi te încălzeşti…

Şi de aici începe de fapt, scuze pentru întârziere şi ocolul prin ciorbele familiei mele de origine, postarea. După ce îmi voi fi digerat oroarea provocată de imaginea mea, cu un leptop în poală, zgribulit în halat de baie, cu țurțuri la mustață și scoțând trâmbe de aburi pe nas în aerul înghețat… Gata, acum, hai ș-om mere…

Prea ocupat să ofere, părintele este interesat puţin spre infim de nevoile copilului. Ceea ce ascultă părintele când oferă este nevoia lui de a oferi. Că oferă ceva inutil sau în contratimp, e prea puţin important. Importantă e satisfacerea nevoii de a oferi.

Din cele mai vechi timpuri ale copilăriei timpurii a copilului, părintele a oferit copilului. Prima dată viaţă, pe urmă nume, siguranţă, hrană, mângâiere, adăpost, religie, companie, reguli, recompense, pedepse, păreri, învăţăminte, învăţături, aprobări, dezaprobări şi mai puneţi voi ce vă mai vine… toate astea şi ce vă mai vine vouă, toate astea părintele le oferă copilului. Iar copilul le primeşte, că aşa e viaţa făcută. De când se ştie părinte, părintele oferă. Şi copilul primeşte ce are părintele de oferit. Iar aşteptarea părintelui este ca lucrurile oferite de el să fie primite cum se cuvine de copil.

Din cele mai vechi timpuri ale copilăriei lui, copilului i s-a oferit. Toate cele de mai sus, plus altele care vă mai vin în minte. Copilul a învăţat că singur nu poate să îşi procure. Are nevoie de părinte şi de ceea ce are el de oferit. Iar aşteptarea copilului este ca părintele să îi ofere lucruri. De unele are nevoie şi ştie asta, altele vin fără să fie nevoie, dar ştie părintele de ce le dă. Copilul are încredere că părintele ştie ce-i mai bine pentru el. Experienţa i-a dovedit-o.

Şi multe, prea multe cupluri de părinte-copil am întâlnit în viaţă, în care nevoia părintelui de a oferi venea de se pupa cu aşteptarea copilului de a primi.

Doar că, uneori, cei doi uită de trecerea timpului. Şi părintele, prins în jocul de a oferi pentru a se defini ca părinte, şi copilul, prins în jocul de a primi ca să rămână veşnic şi etern copil.

Partea cea mai rea la jocul ăsta nu e oferta şi primirea. Alea sunt în legea firii. Partea cea mai rea e obligaţia. De a oferi sau de a primi. Din vinovăţie.

Atunci când părintele se simte jignit şi desconsiderat că oferta lui nu (mai) e primită de copil. Iar jignirea lui e astfel exprimată încât copilul se simte vinovat că nu primeşte, ca întotdeauna, ce trebuie să primească. Şi, obligat de vinovăţia simţită, primeşte, cu inima îndoită şi cu multe proteste, ofranda părintelui. Care, din jignit că este refuzat, se simte răsplătit pentru ceea ce a oferit. Iar orice comportament răsplătit se perpetuează…

Sau atunci când copilul aşteaptă să primească de la părinte şi nu mai primeşte. Pentru că părintele îl vede ca un adult independent şi îi face semn să plece din cuib şi să aibă viaţa lui. Iar copilul nu vrea să renunţe la privilegiile de copil şi aşteaptă în continuare ca părintele să îi dea. Că doar de aia e părinte, nu? Şi îl face pe părinte să se simtă vinovat că nu continuă să ofere şi îşi lasă copilul de izbelişte, ca şi cum copilul ar avea trei ani. Până când părintele, răpus de vinovăţie, oferă ceea ce i se cere (binenţeles, cu promisiunea declarată că e ultima oară când îi face poftele copilului…)

Iar dacă vă împunge grija de halatul meu de baie, vă spun că tata va avea două. Fără ca eu să mă simt vinovat nici măcar umpic că îmi refuz părintele. Doar că, aşa cum o ştiu eu pe mama, o să îi pună fundă şi o să mi-l dea cadou de ziua mea… şi atunci, pas de refuză, mă copilule, mă…

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s