Îți spun ceva, dar să nu te superi

Ceva atât de complicat, că am avut nevoie de mult efort să mă conving să public.

O să pornesc de la această expresie, atât de prezentă în vocabularul nostru cel de toate zilele. Cu nişte mult timp în urmă, acum nuşcâte postări, mă luam de această expresie cu nu vă supărați, pe care o percepeam ca echivalent verbal al atitudinii noastre colective la contactul cu un alt reprezentant al speciei umane. Şi ziceam atunci că presupunerea noastră, atunci când iniţiem o interacţiune interumană, este că posibilul nostru interlocutor se va supăra pentru că va fi interpelat. De aceea îl rugăm: nu vă supăraţi!

Acum, o să mă iau de aceeaşi expresie, dar cu o oarecare variaţiune: Îţi spun ceva, dar să nu te superi!

În esenţă, e cam așa: Eu am făcut, tocmai fac, voi face sau am de gând să fac ceva şi presupun ab initio că te vei supăra. Şi nu doar că îmi pasă foarte mult de supărarea ta (ceea ce nu mă împiedică să continuu să fac acel ceva), dar te şi rog să nu te superi. Cam confuz. Nu?

Să separăm apele, ca să vedem mai clar. În primul rând, îmi pasă foarte mult de supărarea ta. Supărarea ta e implicită (în mintea mea) ca reacţie la acţiunea mea. Chiar nu pot să concep că nu îţi pasă de ce fac eu, sau că poţi reacţiona cu multă indiferenţă sau altfel decât cu supărare. Pornesc de la ideea că musai ţie îţi pasă foarte mult de mine şi de ce fac eu. Mi se pare de neconceput faptul că ţi-aş putea fi indiferent. Păi cum să nu îţi pese de mine?

Exemplu: Ştiţi, să nu vă supăraţi, dar nu am luat tratamentul aşa cum mi l-aţi scris. Păi de ce să mă supăr? Păi, că nu v-am ascultat. Păi de ce eraţi dator să mă ascultaţi? Aici primesc de obicei o privire încurcată. Chiar, de ce era dator să mă asculte? Păi nu era, îi spun eu. E un om stăpân pe soarta şi corpul lui şi are deplină putere să ia decizii despre el. Iar deciziile lui, pentru că se referă la corpul lui şi nu al meu, mă lasă indiferent pe mine personal, în ceea ce priveşte emoţiile mele. Frustrarea profesională e altceva. Aia există, dar e superficială şi se lipeşte de halat, nu de piele. Chiar, cum ar fi să vină unul să îmi zică: nu vreau să fii frustrat profesional, dar pastilele tale le-am dat în budă şi am tras şi apa după ele… Cât de tare ar fi, ă?

Pe urmă, după ce presupun că îți pasă de faptele mele şi presupun că o să îți pese suficient de mult încât să te superi, mai am şi pretenţia să nu te superi. Păi asta cum mai vine? Pe de o parte ai toate motivele, în mintea ta, ca să te superi, pe de altă parte, pentru că te rog eu, nu te superi. Păi? Iar vin cu o presupunere: îți pasă suficient de mult de mine şi de rugămintea mea încât, de dragul meu, să nu reacţionezi aşa cum îți vine, cu supărare.

Nu ştiu dacă aţi recunoscut actorii din prima reprezentaţie a acestei scene. Dacă da, nu o să fiţi surprinşi în continuare. Dacă nu, pregătiţi-vă să fiţi surprinşi. Scena princeps e cu un părinte şi un copil. Cei doi întrunesc toate condiţiile de care ziceam mai sus.

Părintelui îi pasă foarte mult spre enorm de ceea ce face copilul. E firesc. E copilul lui. E făptura faţă de care are cele mai profunde şi mai intense sentimente. E normal că îi pasă în cea mai mare măsură de copil, de starea lui de bine şi de faptele lui. Vrea să îi fie copilului bine mereu şi are grijă de asta. Orice ameninţare la adresa copilului, a stării lui de bine este tratată cu maximă atenţie şi participare afectivă totală. Orice greșeală a copilului care duce la starea de rău a acestuia îl supără pe părinte. Şi e normal să fie aşa.

Viaţa alături de părinte l-a învăţat pe copil că părintelui îi pasă foarte mult spre enorm de el, de copil. Toate experienţele anterioare îi spun asta. Viaţa emoţională a copilului este inspirată de cea a părintelui. Reacţiile emoţionale sunt observate şi apoi imitate cu fidelitate. Copilul a observat de mult că părintele reacţionează emoţional la ceea ce face copilul sau la ceea ce i se întâmplă copilului. Şi, dacă e ceva extrem de preţios pentru copil, e starea de confort emoţional al părintelui. Şi e normal să fie aşa. Pentru că uite de ce.

Copilul, ca orice fiinţă care intuieşte sau chiar conştientizează propria slăbiciune, are nevoie de securitate. Are nevoie de cineva care să îi dea încredere că îl poate apăra. Copilul are nevoie de un părinte puternic lângă el, care să îi dea sentimentul că va fi apărat. Când părintele se supără, copilul nu se simte apărat. Dimpotrivă. Un părinte supărat, nervos, iritat, nerăbdător, furios, nu e un părinte care oferă siguranţă. Ci e un părinte care reacţionează imprevizibil şi aleator, care generează incertitudine şi nesiguranţă. Iar copilul nu vrea asta. Aşa că printre grijile lui, la loc de cinste, figurează grija să nu îşi supere părintele. Care, când se supără, nu îi mai oferă siguranță.

Pe de altă parte, există în viaţa oricărui copil, uneori, momente şi situaţii în care greşeşte şi i se întâmplă ceva rău (despre care învaţă că e rău tot din reacţiile părintelui). Din perspectiva copilului, e doar proces de învăţare. Din perspectiva mea, e doar strângere de experienţă de viaţă. Din perspectiva părintelui, e un dezastru. Copilul greşeşte şi păţeşte ceva rău, asta e motiv de supărare maximă, iar părintele o arată din plin. Iar copilul înţelege că părintele se supără când el greşeşte (definiţia greşelii o învaţă, din nou, de la părinte). Copilul are nevoie de un părinte nesupărat, aşa că se roagă de părinte să nu se supere. Deşi, cumva, admite că ar fi motive. Doar a greşit, nu?

Dar ar mai fi ceva de spus. Ceva important, aş crede. Fiecare dintre noi avem doar doi părinţi, hai trei. Doar două, hai trei, persoane pe lumea asta sunt DATOARE să le pese de noi şi de greşelile noastre. De ce presupunem că şi alţii sunt datori să le pese?

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s