Ziua marmotei: azi. Mereu azi.

Femeia e îndârjită. Ăsta e cuvântul. Dincolo de lacrimi şi tristeţe, e îndârjită. Când îşi şterge ochii de lacrimi, se vede oţelul din priviri.

I-a murit soţul acum doi ani, după o suferinţă scurtă. A rămas singură la ceva peste şaijde ani. Fără copii.

-Soţul era singurul care conta pentru mine. Pentru el făceam toate. La el mă uitam să văd ce nevoi are şi ce să mai fac pentru el. Acum, după ce a murit, nu mai ştiu ce să fac.

Merg prin excursii, şi aici şi afară. Anul trecut de patru ori am fost în excursii. Mă duc la cumpărături, mai ies cu câte o prietenă la cafea. În fine, ziua se duce cumva. Dar seara, seara e rău de tot, când se face întuneric afară şi mă văd singură în casă, cu nimeni cu cine să vorbesc şi eu… atunci încep să îmi simt bătăile inimii, cred că de la prea multă linişte, şi începe să îmi crească tensiunea, că mi-o iau cu aparatul şi la de un minut la altul creşte, în câteva minute ajunge la şaptişpe…

Hai să ascultăm puţin ce spune doamna. Cuvântul cel mai important, cel puţin pentru urechea mea, e „ziua”. Mă rog, dacă eram cardiolog auzeam tensiune sau bătăi. Eu, după ce am auzit cuvântul „ziua”, am avut aşa, ca o perioadă refractară, iar descrierea parţială a atacului de panică nu a mai fost aşa de importantă.

De ce mi se pare atât de important cuvântul, aşa cum a fost el rostit? Pentru că doamna nu zice „zilele”, ci „ziua”. Ca o viaţă, acasă, corp, suflet. Lucruri unice pentru un om. Şi eu interpretez lucrurile cam aşa: de când a rămas singură, doamna trăieşte o singură şi aceeaşi zi. Cam ca în Ziua marmotei, unde un ins e pus să trăiască de multe sute de ori aceeaşi zi până când se întâmplă ceva anume (traducerea cu Ziua cârtiţei e o concesie făcută celor care ştiu doar că marmota înveleşte ciocolata. Ăia trăiţi mai mult. Ăia mai tineri nu ştiu nici asta. Decât…).

Doamna de care vorbim s-a trezit singură, cu o grămadă de zile în faţă de trăit, dar fără un scenariu de urmat. Scenariul zilelor trecute era că se preocupa exclusiv de nevoile soţului (pe care probabil îl kinder-izase complet) şi se autovaloriza prin asta. Timp de nişte decenii, doamna îndeplinise o singură funcţie: satisfăcătoarea nevoilor soţului.

Iar acum, singură, nu mai are scenariu. Cui îi mai satisface nevoile? Şi, implicit, pe cine mai controlează prin asta? Faţă de cine se simte ca o mamă? De aici îndârjirea ei: i s-a luat ceva absolut important şi aşteaptă să i se dea înapoi. Altfel… nici nu poate fi altfel.

De asta spun că a folosit, fără să ştie şi să vrea, cuvântul optim pentru a descrie viaţa ei de acum: ziua. Una şi aceeaşi zi, în care nu face nimic semnificativ, deşi este în puteri şi starea fizică i-ar permite. Una şi aceeaşi zi în care aşteaptă să apară, ca prin minune, soţul cel decedat. Şi, până nu apare, ea nu face nimic. Pentru că singura raţiune de a face era el.

Din păcate, nenumăraţi oameni am văzut şi cunoscut care trăiesc propria lor zi a marmotei. Pentru că ceva, cumva, cândva, s-a întâmplat, lor sau celor din jur, oamenii ăştia se trezesc într-o nouă zi, în care totul diferă de ieri. Şi, din cauza asta, ei refuză să trăiască acea altfel de zi. Ei spun: nu, asta nu e ziua pe care voiam să o trăiesc, aşa că nu o trăiesc. Aştept să vină, mâine, acea zi pe care eu o vreau. Adică ziua de ieri, când totul era bine.

Şi le este imposibil să accepte că ziua de azi e cea de azi şi nu e cea de ieri. Iar dacă nu o trăieşti pe cea de azi, nu îţi capeţi dreptul de a o trăi pe cea de mâine. Aşa că mâine va fi tot azi. Iar dacă nici mâine nu vei trăi ziua de azi, ţi se va da şi poimâine. Doar că nu va fi poimâine, va fi tot azi, pentru că azi nu ai trăit.

Aşa se pierde ritmul vieţii. Aşa fiecare zi se transformă în aceeaşi zi. Aşa ajungi să pui mâna streaşină la ochi, şi când te uiţi în spate, vezi una şi aceeaşi zi repetată cine ştie de când, zi în care nu ţi s-a întâmplat nimic şi de nimic nu îţi poţi aduce aminte.

Am evitat cu mult succes tentativele doamnei de a mă atrage în „de ce nu…? da, dar…”, pentru că asta e prima tendinţă, inconştientă, a celui aflat în ziua marmotei. Cere să i se spună ce să facă, pentru a găsi motivele pentru care nu face. Am reuşit de fiecare dată să trimit mingea înapoi peste fileu, în terenul doamnei. Cu una şi aceeaşi întrebare: cum faceţi să vă căpătaţi un rost în viaţă?

Se pare că, totuşi, întrebările mele au fost suficient de apăsate ca să îi facă somnul ceva mai frământat, iar azi dimineaţă a venit cu soluţia apărută peste noapte: de mâine se va preocupa mult mai mult de copilul mititel al unor rude apropiate, care au nevoie de cineva care să ducă şi să ia copilul de la grădi şi să stea cu el până vin părinţii acasă.

Pentru că nu contează pentru cine, important e să faci mereu ceva pentru cineva. Sunt oameni care se simt, totuşi, bine şi confortabil în ziua marmotei lor. Probabil nici nu ştiu că mâine poate fi şi altă zi.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s