Cadoul Anei. De Crăciun

O să încheiem anul aici cu o altă scriere a Anei. Ceva mai scurtă. Nu din cauza mea, care am eliminat o singură frază care promitea deconspirare. Doar că Ana are ceva de făcut acum. Are o plută și, după cum o știu eu, peste un an va avea o corabie. Așa că scrie mai scurt, are multe de făcut, nu de scris. O să vedeți. Dinspre mine, două amănunte. Primul e că Ana nu prea scrie cu diacritice românești, iar corectura am făcut-o eu, cu Animals a lui Floyd care mi-a dat starea. Al doilea: am folosit înlocuirea automată de câte ori am putut. Dintre toate cuvintele non-conjuncție non-prepoziție non-articol, cel mai des a fost iertam înlocuit cu iertăm. Să desfacem cadoul, bine?

Trebuie să știi ce bine îmi e. Ce bine mă simt.

Mă simt!! Îmi simt aproape fizic un eu nou. Sunt convinsă că știi foarte bine că viața mea nu e cea mai roz. Precum, observ de ceva timp, nu e nicio viață. Doar că mă bucur de mine, în viața mea așa cum e ea.

Mă bucur inclusiv de clipele când mă simt depășită. Copleșită. Tristă. Am învățat totodată să mă relaxez. Să fur vieții momente de plăcere. De bucurie. Chiar și de fericire. Să fur vieții momente de nimic. Fără vinovăție. Aș îndrăzni să zic că-s printre cele mai plăcute.

Fără să îmi dau seama cum se întâmplă anume, am o idee din ce în ce mai clară despre ce îmi place și ce nu. Despre ce nu tolerez deloc și despre ce pot tolera. Despre ce vreau și despre ce aleg să tolerez.

Observ cu uimire și plăcere cum am judecat greșit oameni. Oameni din afară, pur și simplu. Și nu le-am făcut lor niciun rău. Dar mi-am făcut mie, refuzându-mi șansa de a mă bucura de ce puteau oferi acei oameni. Fără efort. Doar prin ceea ce sunt ei. Etichetându-i greșit, prin forța tiparelor mele, mi-am refuzat diverse. Pe care acum le văd.

E fantastic să te poți naște din nou. Să te naști adult.

În privința vieții personale, se întâmplă un lucru uimitor. Ne regăsim ușor și sigur, eu și soțul meu. Vorbim. Împărtășim. Ne îmbrățișăm. Cu căldură. Ne înțelegem. Nu ne mai pedepsim când greșim. Pentru că greșim. Ne iertăm oboseala unul altuia. Ne iertăm furia. Ne iertăm neputințele. Ne iertăm orgoliile. Pas cu pas. Devenim, din nou. Cumva, pe nesimțite, deși mi-ar fi foarte greu să identific clar momentele, emoțiile, reacțiiile, dar simt în jurul nostru mult din energia de la începuturile noastre. E energia aia, adaptată la situația de acum. E dificil de descris în cuvinte.

Poate în imagini, dacă încerc să mă gândesc… văd două cercuri, ca două holograme, cu noi doi. Într-un cerc suntem noi, acum douăzeci de ani, făcând, trăind, simțind, într-o culoare. Să zicem mov (nu știu de ce m-am gândit la mov, pentru că nu e culoarea mea preferată neapărat). Într-alt cerc suntem tot noi, acum și aici, dar cu un halou de energie în jurul nostru. Energia din primul cerc. Energia mov. Și haloul ăla de energie e viu. Nu vorbim despre el. Dar știm de el. Vibrează împreună cu noi, aici și acum. 

Aseară mi-am adus aminte de ceva. Acum un an am venit la tine. Nici nu mai știu de ce. Nici nu contează. Un singur lucru am reținut foarte precis. Mi-ai spus “Un an de aici încolo nu putem vorbi de bine. Este un an în care trebuie doar să supraviețuiți.” Am revenit apoi prin luna mai. Cu atacurile de panică. Mi-ai amintit din nou că este un an căruia trebuie să-i supraviețuim. Am mai vorbit apoi cu tine când am mai avut un necaz. Nici nu mai știu daca ne-am văzut sau nu. Dar mi-ai amintit din nou că e un an care trebuie supraviețuit.

Apoi am revenit în octombrie. Atunci nu a mai fost vorba de supraviețuire. Dupa șocul meu emoțional m-am gândit mult la ce ai spus: “Ai cedat. Ai depus armele. Nu ai mai luptat.” A fost, probabil, singurul moment din viața mea de până acum când am renunțat la luptă. Și de atunci nu s-a mai pus problema de a supraviețui. Ci de a începe o viață nouă.

Aseară mi-am adus aminte. Se face în curând un an de când reușim să supraviețuim. Și începem, în sfârșit, să strângem rândurile în jurul nostru. Nu în afară.

Ce văd acum e ca și cum am fost pe un vas care s-a scufundat. Am scăpat cu toții, dar fiecare plutea în derivă pe bucățica lui de scândură, în colacul lui de salvare, care cum. Și, din când în când, ne mai uitam unii dupa alții. Acum ne-am adunat cu toții pe aceeași plută. Suntem împreună. Ne mai ciocnim. Ne mai zguduie valurile. Ne mai supără una alta. Dar suntem împreună și nu prea vrem să lăsăm pe nimeni să scape din barcă. Obosim, și mai facem cu rândul la cârmă. Facem cu rândul. Împărțim cârma. Reușim să facem asta. E bine.

La mulți ani, Ana! La mulți ani, tuturor!

Ilustrația

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s