Condamnat pe termen nedefinit

Continui să mă uit la teveu. Câteodată chiar mă simt jenat de procentul nesăbuit din viață pe care îl aloc respectivei îndeletniciri. Doar că uneori, prea des pentru cât timp îmi rămâne pentru scris, mai leg o idee de postare pornind de la ce văd la teveu.

Antipolitic fiind, cam toate posturile cu numere în ele nu mă numără printre văzătorii lor. Când vreau să aud râsete din off și poante răsuflate și reeșapate, mă uit pe un canal de comedie. Când am chef de ceva mai cu pacpac, dau pe ecșăn. Când vreau să fac și altceva, dau sonorul mai încet, dar nu închid cutia. Nu, nu…

Mai acum un an era pe ecșăn un serial cu un matematician genialoid care aplică niște algoritmi, sau logaritmi, sau alți ritmi la investigarea unor crime. Murdare, cum sunt toate crimele la americani, nu cutremurătoare și șocante ca la reteve. Și omul, personaj construit complet nerealist (adică nu poți fi un geniu în mate și să ai atâta sensibilitate, pur și simplu ți-ar trebui o remorcă pentru al treilea emisfer cerebral), analizează cu metode de-ale lui, matematice, niște parametri pe care îi scoate el știe de unde și brusc le dă soluții geniale gimenilor (așa cum le zice argoul american tipilor de la efbiai).

La un moment dat, tipul vine cu o chestie complet nematematică, dar pe care pune niște glazură cu simboluri. Era vorba de un prizonier care deținea o informație superîngrozitor de importantă. Și care, ce să vezi, nu voia deloc să o spună forțelor binelui. Toate strădaniile și scremerile ălora buni se izbeau de încăpățânarea răului care ținea bucata de informație pentru suflețelul lui. Nu că bunăstarea lui depindea de nedivulgarea informației. Doar că nu avea el chef să sifoneze. Și nici motivație.

Și atunci vine omul cu cifrele și zice: ăsta are psihologie de viețaș. Adică de ins condamnat pe viață. Iar ăștia au o psihologie complet diferită de a celorlalți oameni. Psihologie care vine tocmai din faptul că sunt, pe viață, condamnați să ducă aceeași viață. Adică aceeași zi, la nesfârșit, până la sfârșit.

Unui astfel de om nu ai ce să îi iei ca pedeapsă. Nu ai cum să îl ameninți. Pur și simplu, nu ai nicio pârghie cu care să acționezi asupra lui ca să îl faci să se miște în direcția dorită de tine.

Iar taica noul Fermat vine și zice (deși declaratele lui superputeri matematice ar fi trebuit să îl facă un super-anempat incapabil să înțeleagă pe oricine din jur): Băi, ascultați la mine! La ăsta, singura chestie care merge este tit-for-tat.

Ăilalți, printre care și un frate negeamăn, se uită complet cretini și nu înțeleg. Iar el le explică, după o pauză de efect (din care și istericul de mine face destul de des): Condamnații pe viață nu au ce pierde. Nu ai nimic prin care să ajungi la ei. Nu îi poți amenința cu nimic. Nu îi poți amenința că le iei ceva, pentru că nu au ceva.

Așa că singura cale de a ajunge la ei este să le dai ceva, ca semn de bunăvoință. Adică, fără să aștepți să obții ceva, să îi dai ceva. Ceva ce își dorește el foarte mult. Fără condiționare. Cumva cam așa: eu îți dau, apoi aștept să îmi dai și tu.

Pare o tâmpenie. Nu e în firea omului să dai întâi tu. Întâi primești și apoi dai în schimb ceva. Altfel, ești în pericol să fii prostit de cel căruia îi dai. Și dacă nu îți dă și el ce aștepți de la el? Păi nu? Nu rămâi prost? Păi rămâi.

Păi nu. Pentru că psihologia omului prins în cursă pe termen nedefinit e alta. El nu dă primul nimic pentru că nu are ce pierde. Așteaptă să primească, pe urmă vede el ce se mai întâmplă. Pentru el, cel din afară, care vrea ceva de la el, e dușmanul. Iar într-un dușman nu poți avea încredere. Nu?

Și abia după ce primește ceea ce își dorește, fără să dea nimic în schimb, încep problemele prinsului. Cum să facă să păstreze ceea ce are? Cum să facă să nu i se ia ceea ce tocmai a primit? Să facă și el ceea ce i se cere? Oare efortul de a face merită? Mai ales că de atâta timp nu a făcut nimic. Ar însemna o schimbare, un efort. Oare merită?

Oare, dacă va continua să nu dea, va continua să primească? Merită riscul? Și dacă va da, oare va continua să primească? Oare cel care i-a dat ceva fără să fi primit altceva înainte e chiar dușmanul?

Grămezi de întrebări care apar în mintea omului prins fără scăpare. Ce simplă era viața lui înainte de a primi. Nu dădea, nu primea, toți erau dușmani și era singur împotriva tuturor. Acum însă…

Recunosc, ceea ce am scris e încâlcit rău. Dar promit să arăt cum văd eu aplicarea lui Eu dau primul-Tu dai după aia în două spețe diferite și atât de întâlnite: viața de cuplu și viața cu teme de la școală. Stați pe aici. Să aveți o seară cum v-o doriți!

Ilustrația

Reclame

7 gânduri despre „Condamnat pe termen nedefinit

  1. Fluviu de vai să curgă 🙂 Vai, ce bună e postarea asta, nu că n-aș sti că și altele sunt, da am mai învățat o tehnică pe care o voi folosi atât în profesional, cât și în privat. De reținut ar fi ca ‘treaba’ pe care o oferi tu primul să fie suficient de valoroasă încât răspunsul ‘viețașului’ la fluviul de întrebări să fie afirmativ.

  2. Aș spune că dorința prinsului e destul de evidentă de obicei. Mai ales că, tot de obicei, a cerut-o în mod repetat sau a dat semne evidente că și-o dorește. Sau pur și simplu o întrebare bine pusă rezolvă situația. Și, off-topic, aseară mi-a venit și un update de la Ana. Scriem de școlari prizonieri și de relații între prizonieri, pe urmă, undeva de Crăciun, Ana ne pune sub brad cadoul ei.

  3. Nu ştiu în ce măsură se poate extinde situația „viețaşului” la viața de zi cu zi, dar, ideea sună frumos: să dai tu primul, ca apoi să primești. Ar însemna să fii mai bun, practic să fii ca un om, să faci viața celor din jur şi, implicit, lumea un pic mai bună, nu-i aşa? Şi chiar aş ridica miza şi aş spune: să dai tu primul, fără să aștepți să ți se dea în schimb, să dai doar pentru că asta te face mulțumit pe tine cu tine însuți. Aşa ceva? Adică să fii aşa, ca un om care dăruiește speranță semenilor lui? Doamne fereşte!
    În ce privește pe cel condamnat, singurul lucru care l-ar motiva este în mod evident redarea libertății. Dar asta vine în contradicție cu fapta gravă pe care probabil a comis-o pentru a lua astfel de sentință. Şi atunci? Să reducă pedeapsa la 20 de ani? Serios? Ce motivație mai e şi asta? Fapt este că, indiferent cât de bun matematician ai fi, plus cu încă una sau chiar două emisfere aferente, îți va fi imposibil să găsești o soluție la această ecuație. Mă întreb cu ce a venit eroul nostru…

  4. Nu sunt foarte de acord cu @Cosmin când vine vorba de lucrurile dorite. Tocmai pentru că are conștiința faptului că este condamnat pe viață, condamnatul are acea psihologie aparte. Nu își dorește libertatea la modul ne-utopic, pentru că știe că nu are cum să o obțină. Nu își dorește reducerea pedepsei la 20 de ani, pentru că a fost condamnat definitiv și irevocabil pe viață. Ce își poate dori e o schimbare de viață: o fereastră unde să vadă o pasăre, o oră în plus la plimbare, vizite conjugale (?) mai dese. Știu și eu… nu știu, că nu sunt acolo și nu am dezvoltat asemenea gândire. La fel ca în orice altă societate închisă, valorile se pervertesc și se transformă. Mergeți într-un sat din orice parte a țării și vedeți ce valoare au 10 lei. Complet diferită de cea din orașele mari, aș crede.
    @Andra: cam astea de mai sus ar fi la nivelul de care vorbim. Poate mai sunt și altele, dar nu am studiat problema. O să urmeze două postări cu spețe diferite ale aceleiași situații. Fiecare speță e atât de specifică, încât dorințele sunt evidente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s