Despre oameni perfecți și imperfecți

Undeva, în paginile unei cărți, o navă spațială se desprinde de sol. Așezați la distanțe sigure, mulți oameni se uită la ea. Ca să înmagazineze momentul în memoria lor colectivă. De ce mai mulți oameni fac același lucru? Nu ar ajunge doar unul? Răspuns: fiecare om face un lucru diferit. Asistă la același fenomen din alt punct și are propria perspectivă asupra lui. Le va uni cu ale celorlalți și perspectiva tuturor va fi mult mai complexă.

Am niște multe gânduri. Pe o temă. Cred că s-a atins masa critică de gânduri pe tema aia și acum vor să explodeze și caută o cale de ieșire. Sau sunt doar răcit și îmi storc nănăul mai des decât înainte?

Vreo două prietene mă întreabă, separat una de alta, de ce nu fac ceva mai acătării cu blogul ăsta? Adică de ce nu mă zbat? De ce nu bag fisa la fb să ajung la mai mulți cititori? De ce nu mă promovez mai abitir?

Păi de ce? Păi pentru că, în primul rând, ar însemna o complicățenie în plus în viața mea care și așa e prea complicată pentru gusturile mele. Și pentru comoditatea mea care nu are loc destul să se întindă cum ar vrea ea.

Și pe urmă, dacă mă zbat și bag fisa, ce? O să fie mai mulți oameni care aud de tine, zic ele. Așa, și? Și o să te citească. Și? Și mai departe ce? Atât, o să audă lumea de tine. Ce, e puțin lucru?

Nu e puțin lucru. Doar că blogul nu e să audă despre mine și despre ideile mele mulți oameni. Ci să audă despre alte idei și despre alte perspective. Asta oamenii care vor așa ceva oricum caută. Prin blogul ăsta, prin alte bloguri, prin reviste și ziare. Prin cine mai știe ce alte surse și locuri. Sunt oameni flexibili și dornici să afle, conștienți că nu doar perspectiva lor e singura bună și că orice lucru poate fi văzut din multe unghiuri. Oameni conștienți că sunt imperfecți și perfectibili. Oameni care caută și care se caută.

Și, ce să vezi? Tocmai această căutare conștientă îi face pe acești oameni, cei care citesc acum, cu cafeaua în față (să vă priască!) să nu țină amarnic la părerea lor proprie și personală. Să nu o impună neapărat celor din jur. Și de aia, și voi, și eu, citim bloguri, ne regăsim sau nu în cele citite, rezonăm sau nu cu vorbele alea, revenim sau nu în acele locuri. Dar rar, prea rar, ne și spunem părerea. Și nici nu o impunem altora.

E bine când sunt multe păreri. Păreri ale unor oameni care vor să audă și alte păreri.

Nu e așa bine când unul care are o părere nu mai vrea să audă și altele, ca deținător al adevărului. Și din ăștia e plină lumea. Eu mă feresc de ei. Mă intoxică. Mă simt ca în fața unei case care nu se schimbă deși se părăginește și proprietarul crede cu tărie că e cea mai frumoasă casă. Văd cum s-ar face adaptarea și adecvarea casei, de fapt văd mai multe feluri în care se poate face asta, iar proprietarul casei îmi spune că el are o casă prima-ntâi și că e cea mai frumoasă casă din lume. De fapt, singura casă frumoasă, restul sunt răpciugi și maghernițe. Un astfel de om, ca orice om, are dreptul la propria părere. Din păcate, pentru el e singura care contează. Nici asta nu ar fi mare problemă. Problema începe, cel puțin pentru mine, când omul ăla încearcă să mă convingă de faptul că doar el are dreptate și exclude complet ipoteza că aș putea avea și eu dreptatea mea.

E, astfel de oameni încerc eu să evit. Cei care dețin adevărul doar ei și pe care îl impun sau încearcă să îl impună și altora. Și sunt convins că o fisă băgată la facebook ar duce ideile mele, forțat și inevitabil, în fața unor oameni care ar simți nevoia să spună că nu e așa cum zic eu, ci cum zic ei. Cam cum era un fost prieten și coleg, care își făcuse un obicei din a-mi da telefon să îmi spună cât de mult îi displace lui felul cum scriu eu. Nu spunea cum ar fi vrut să fie, nici de ce scriu așa prost. Doar mă înștiința că scriu prost punct.

Cam asta ar fi principala (dacă ignorăm lenea mea funciară) cauză pentru care am optat pentru creșterea naturală a celor care citesc scrierile mele. Ei cresc organic, firesc, nesteroidizat. Și sunt atrași aici cei care nu au păreri absolute. De aia îmi plăceți. Pentru că mă feresc de absolutisme și absolutiști. De cei care asistă la decolarea unei rachete și doar ei știu să povestescă, la modul corect, cum a decolat. Ceilalți, deși au fost și ei de față, nu au habar de cum a fost.

Și, dacă vreți să știți, postarea asta a fost declanșată ieri, când am aflat că fix în 8 decembrie 1869 un oarecare Pius al nușcâtelea a decis, în primul conciliu al Vaticanului, că Papa este infailibil în tot ce spune. Adică, eu am dreptate pentru că eu am stabilit că singurul care are dreptate sunt eu. Ceva atât de circular încât îmi sugerează Ouroboros, viermele care se autodevorează pentru că și-a luat coada în gură. Cea mai drăguță descriere a ăstuia o găsiți pe wiki, la antichitatea clasică. Se potrivește creatorului, nu și creației.

Ilustrația

Reclame

4 gânduri despre „Despre oameni perfecți și imperfecți

  1. Mda… Dragut subiectul. Merci pt impartasire !

    Nefiind prima data cind ajung eu insumi la el, vin cu ceva intrebari personale. Si rasunsuri la fel de personale. Mi se pare al naibii de putin usor 😉 sa am chef sa scriu ceva, si sa cred in timp ce scriu, ca altii detin adevarul despre subiect… Adica, pe sleau… e complicat sa cred asta… Daca ar fi asa, as tace naibii din gura si as citi pe altii…Daca nu-i un domeniu in care ma pricep, sau cel putin, in care sint capabil sa am propria-mi opinie… Dar nu, nu tac, ca uneori chiar am chef sa scriu. Si cum ca sa scriu am nevoie sa cred ca nu e nesemnificativ, cred ca detin adevarul pe care-l emit atunci ! Am rezolvat-o simplu pt mine : scriu la persoana I-a. Problema e ca STIU, ca sint altii cu adevarurile lor despre…chiar si despre subiectul pe care l-am ales la un moment dat…Deci cum sa fac daca chiar stiu asta ? Si aici am gasit o rezolvare, pe care-o presupun foarte apropiata de a ta, Ene. Nu scriu decit atunci cind raspund la o nevoie… Cind a nu scrie cred ca ma va duce la frustare, la a nu ma simti autentic, integru si la instabilitate… N-am nevoie…nu scriu… Am nevoie, scuip ce am de spus, si apoi abia astep sa vad ce argumente imi aduc altii sa-mi arate ca nu doar adevarul meu e valabil ! Aha, dar cum fac atunci ca sa traiesc cu lipsa mea de adevar ? Or fi ele mai multe adevaruri, dar pina la urma…ceva tot trebuie sa fie adevarat ?!!!??!!!? Na, ca am rezolvat-o si pe asta : daca ce spune X mi se pare un argument coerent sau nu… mi se pare azi la fel de neconcludent in lumea ideiilor ca si orice altceva, incuzind argumentele mele… pina la urma ce conteaza este rezultatul faptelor care izvorasc dintr-o idee, iar pe ala nu pot decit sa-l constat…dupa… Deci… cu credinta inainte… Asa…sint perfect in imperfectiunea mea…

    No’ scuze pt absenta diacriticelor…
    A fost o placere !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s