Ultima parte. Când călăuza se retrage

Acum, după ce Ana a terminat, cel puțin aici, în poieniță, să ni se dezvăluie, aș vrea să adaug și eu niște vorbe. Nu vreau să spun de talentul ei la scris. Ăla e indubitabil și netăgăduibil, să-i trăiască să i se înmulțească.

Când am cunoscut-o pe cea care s-a autointitulat Ana și pe care o să o numesc la fel în continuare, era ca un tăvălug-tornadă. Nimic nu-i stătea în cale. Îi ducea pe toți în spate, familie, serviciu, părinți, copii, totul era prea puțin pentru ea și pentru umerii ei incredibil de lați. Nimeni nu avea voie să facă nimic fără Ana. Și pentru Ana. Ea trebuia să le facă pe toate pentru toți. Problemele tuturor erau, toate, problemele ei.

Ana a descoperit, încă de mică, faptul că mama ei e veșnic nemulțumită. Ca orice copil, a raportat asta la propria ființă și a decis, logic pentru orice copil, că mama ei e nemulțumită din cauza ei. Așa că Ana s-a hotărât că mama trebuie să fie mulțumită. Deci ea, Ana, sursa nemulțumirii mamei, avea de făcut multe ca să o vadă pe mama mulțumită.

Și Ana a început să facă TOTUL să îi fie pe plac mamei. Și a fost așa cum mama voia să fie. Deși firea ei o îndemna spre altele. Având ca țintă mulțumirea mamei, Ana a fost cuminte, atât cât a putut ea, a ajutat-o pe mama din plin și a ascultat-o în tot și în toate. Chiar și cu prețul propriei mulțumiri. Dar ce era propria mulțumire a Anei când o punea lângă scopul suprem, mulțumirea mamei?

Pentru că Ana s-a trezit prinsă în capcana care a prins mulți copii de-a lungul ultimelor două-trei generații: fac ce spune părintele meu și mă aleg cu un mare disconfort personal, sau fac ce vreau eu și mă aleg cu o mare vinovăție că părintele meu e nemulțumit. Prinsă în capcană, Ana avea de ales produsul final: Ana nemulțumită de disconfortul ei sau Ana vinovată de confortul ei.

Ca marea majoritate a celor prinși în dilema asta, Ana a ales să nu fie vinovată de nemulțumirea mamei și s-a sacrificat. A urmat, atât cât a putut, indicațiile mamei referitoare la cum să își trăiască viața, a fost obedientă când mama i-a spus ce să facă ea mai departe, a făcut ce i s-a spus mereu și mereu. Speranța că mama va fi, în sfârșit, mulțumită, era acolo. La îndemâna Anei. Era lucrul care mereu, de neatins dar pururi prezent, o făcea pe Ana să vrea să fie pe placul mamei cu orice preț. Și, de fiecare dată când Ana aștepta să o vadă pe mama mulțumită, mama nu era destul de mulțumită. Și Ana nu se întreba nimic. Doar încerca să fie și mai pe placul mamei, că doar-doar…

La un moment dat, cum reiese și din confesiunea ei, Ana a nimerit într-un loc de muncă mănușă pentru ea. Se simțea bine, energia ei se potrivea cu locul, se simțea valorizată și îi plăcea ce făcea. Dar petrecea mult timp departe de mama, care s-a arătat nemulțumită de asta. Iar Ana a ascultat. A renunțat la serviciul ei cel care o valoriza, a ales alt job, care nu-i plăcea, și a stat mai mult cu mama. Care, surpriză pentru Ana, nu a fost deloc mulțumită.

Pentru mine, am mai pomenit eu de asta pe aici, văzut din afară, totul e evident. Un copil deschide ochii asupra părintelui și își închipuie că părintele lui s-a născut odată cu el, cu copilul. Și, tot așa cum acțiunile părintelui se răsfrâng în starea de spirit a copilului, își închipuie că și reciproca e valabilă. Iar, dacă părintele e supărat, obosit, mânios, furios, vesel, nefericit, trist, expansiv, mâhnit, copilul își închipuie că toate astea se referă la el, doar la el. Și că el le-a produs. Fără să îi treacă prin minte că părintele lui a fost așa cu mult timp înainte de a se naște el, copilul. Și că strădania de a modifica felul de a fi al părintelui e sisific-inutilă.

Am la îndemână un instrument tare drag mie. E un fel de ochean fermecat, pe care îl pun la ochiul fostului copil actual adult. De ce e fermecat? Că îi arată, cumva, cum era părintele lui când era el, părintele, mic și când nici nu se gândea că va avea, la rândul lui, copii.

Și ocheanul ăsta, pe care unii îl numesc genogramă, i-a arătat Anei că mama ei a fost mereu nemulțumită. Încă de când era copiliță, mama Anei era nemulțumită. Nu-i vorbă că și avea motive, care țineau, la rândul lor, de părinții ei, adică de bunicii Anei. Și mama Anei a crescut așa, cu nemulțumirile ei de copil mereu nemulțumit de ce are, și s-a măritat și a făcut un copil. Și în tot timpul ăsta a fost mereu nemulțumită de ce avea. Și de soț, și de serviciu, și de familia ei, și de prietenii ei, și de toată viața ei.

Iar Ana, abia atunci, privind prin ochean, a înțeles că nemulțumirea mamei nu era produsă de ea și că ea, Ana, nu e deloc, dar deloc-deloc, răspunzătoare de starea de mulțumire a mamei. Și că, indiferent ce ar face sau nu ar face, mama va fi mereu-mereu nemulțumită, pentru că așa a fost dintotdeauna, pentru că a fost la rândul ei rănită când era mulțumită și a fost învățată că așa e mai bine să fie omul în viață, nemulțumit. Ca să nu fie din nou rănit.

Și abia atunci Ana a înțeles că a extrapolat experiența de copil mic, care își sacrifică propriul confort pentru mulțumirea mamei, la adultul mare, care își sacrifică propriu confort pentru mulțumirea tuturor celor din jur. Și abia atunci Ana a înțeles că a învățat de la mama cum să fie mereu nemulțumită, indiferent de ce are. Și că problemele ei din ultima vreme au fost reflectarea acestei atitudini. Cum ar veni, universul, sau pronia, sau soarta, în fața acestei atitudini, îi oferiseră un motiv etern, în familia ei, de a fi veșnic nemulțumită. Iar Ana era nemulțumită. Și era, în adâncul ei, mulțumită că e ca mama, și că mama avea dreptate să fie așa. Că doar viața e așa cum e și e firesc să fii mereu nemulțumit, nu?

Iar spre sfârșitul călătoriei eu, călăuza, am văzut în depărtare cum licărea în întuneric ținta finală. A Anei. Și m-am oprit. Dacă aș fi continuat, ar fi fost pericolul ca Ana să fie mai preocupată de mulțumirea mea decât de a ei. Și era dreptul și datoria Anei să parcurgă singură ultima parte a călătoriei ei: drumul spre a fi EA mulțumită de ea.

Ilustrația

Reclame

Un gând despre „Ultima parte. Când călăuza se retrage

  1. Chapeau, domnule doctor! Am o admiratie imensa pentru calauza (Tarkovsky…) care stie cind sa se opreasca. Cit despre ocheanul dvs. fermecat, eu, una, ma simt foarte confortabil doar stiind ca exista. Multumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s