Vreau să îmi placă numele meu

Cu inima grea, constat că ne apropiem de capătul safari-ului intern al Anei. Și-a împăcat sau e pe cale să împace copilul din ea, s-a împăcat sau e pe cale să se împace cu adolescenta care a fost. Acum e adult și își face planuri cum să devină mai departe. Doar o să vă rog să recitiți ultimul paragraf și să remarcați ceva. Până atunci, Ana ar vrea, și-ar dori, crede că ar fi bine, începe să învețe, ar trebui să. Când ajunge la ultimul paragraf, VREA. Ana vrea ceva pentru ea.

Și acum eu. Cu viața care este. Încep să învăț să accept că soțul meu nu mai are nevoie de mine. Sau că eu nu mai am nevoie de el. În felul în care am înțeles schimbul ăsta până acum, cel puțin. Și dat fiind că încă altul nu cunosc, o să continui, cel puțin o vreme, să numesc lucrurile așa.

Cu ce mă ocup eu acum – să învăț să descopăr că pot să operez acțiuni uzuale și gânduri comune chiar și în lipsa manifestării iubirii lui față de mine (așa cum o înțelegeam până acum). Încep să învăț să descopăr ce și cât pot. Și că e, cel puțin pentru moment, stupid să aștept de la mine și de la cei din jur. Stupid pentru că nu se poate. Stupid că e nasol să te sui în tramvaiul 34 și să te miri că odată ajunsă la capătul de linie nu te afli la New York. Adică vreau să zic.

Încep să învăț că nu e nevoie să mă valideze cineva la fiecare pas, precum bine ar fi să fiu suficient de atentă să nu caut nici semnale de invalidare – care ar putea fi, sau nu – atât că eu n-ar trebui să am un țel din a le căuta și a le acorda un rol în sistem. Cum ar veni, fiecare cu treaba lui.

Iar eu ar trebui să încep să învăț să îmi descopăr treaba mea și să îmi vad de ea.

Ar fi excelent, zic eu, și dacă aș reuși să nu mai trăiesc în mine poveștile altora. Excellent idea, zic.

Da – aș vrea de asemenea să nu mă mai sperii de moarte. Sau să mă sperii, în aia mă-sii, da’ fără să trăiesc de că și cum aș muri.

Aș vrea să îmi pot recăpăta copilul plecat în terapie. Și lăsat în terapie. Și împins în terapie. Și neluat din terapie. Depus și nerecuperat. Aș vrea să îmi iau copilul înapoi și, când vorbesc cu el, când mă joc cu el, când îl ating, când orice, să îl văd ca pe copilul meu, nu ca pe oul fierbinte și fragil – fierbinte de nu-l pot ține în mâini și fragil de bine-ar fi să stau departe pentru că eu sunt mai brutală din structură și sigur îl voi răni.

Aș vrea să pot să încep să învăț să mă bucur de imperfecțiuni. Sau să pot trăi cu ele. Cum ar veni, să pot să mă culc cu vasele nespălate în chiuvetă.

Vreau să învăț să mă las în pace. Să mă las în pace. Și să mă cheme așa cum mă cheamă. Și să îmi placă (pentru că eu întotdeauna mi-am urât numele). Să mă las în pace. Și să râd.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s