Îmi trec prin cap tot felul de mine

Nu știu dacă aveți obicei să prelungiți citirea unei cărți ca să nu se mai termine. Eu o să împart rândurile primite în două. Ca să nu se termine dintr-o dată.

Admirație. Atâta simt față de ce urmează. Și puțină satisfacție profesională că am fost de față la ieșirea fluturelui din cocon. Și am modificat puțin textul original ca autoarea să nu fie recunoscută de nimeni. Luați, citiți, e un suflet care ne spune despre el. Acum și peste o săptămână. Până atunci, eu tac, mă simt mic.

Gânduri de azi

E rece și pustiu.  Amețitor câteodată.  Dar calm. Și asezat. Cu recele și pustiul nu mi-e greu. Nu mi-e nici frig și nici singură nu mă simt. Ce paradox! Calmul în schimb mă sperie.

Nu știu ce să fac cu așezatul. Nu știu cum să funcționez pe modul senin. Și rece. Nu știu să funcționez la turație mică. Nu știu. Nasol.

Îmi trec prin cap tot felul de gânduri, de imagini și de oameni. Și de mine. Îmi trec prin cap tot felul de mine. 

M-am întâlnit cu mine adolescentă. La trecere. De la când s-a îndragostit de prințul ei pe cal alb. Și să vezi ce. Nu e prea fericită. E în schimb cam obsedată. Și foarte, foarte speriată. Agitată. Anxioasă. Da, ăsta e cuvântul. E o adolescentă teribil de nesigură și infinit de anxioasă. E o fetiscană hăituită. De sine însăși, în mintea ei. Și prințul e acolo să o liniștească. Dar dacă pleacă? Cât stă? Totdeauna. Și în viețile viitoare. Dar dacă nu stă? Dacă ea nu e suficient de bună să îl țină? Dacă ea nu e suficient de bună să fie iubită pentru totdeauna și dacă se poate, pe degeaba?

O să stea? O să plece? Ea ce trebuie să facă? A făcut? Face? E bine? Mai trebuie. Încă mai trebuie. Tot timpul trebuie. Iar despre el nu știe dacă e suficient. El trebuie să îi întoarcă veșnic asigurări de iubire. De care ea se agață, dar nu se prinde bine. Îi scapă mereu. Dar dacă nu e sincer? Dacă o iubește cu o fărâmâ mai puțin? Dacă se termină? Ea ce se face?

Unde să se ducă? Să se întoarcă acasă, cu mâna goală și batjocorită? Căci nu a fost în stare. Desigur, știa că nu o să fie în stare. Așa că se străduiește. Și cere tot mai mult. Și uită să dea înapoi pentru că e foarte ocupată să ceară și să se asigure. Dacă el nu mai dă?

Desigur, nicio secundă ea nu s-a gândit dacă el mai are. Sau dacă o să mai aibă. Ci numai dacă mai dă.

Acum, cea mare, rece și pustie, începe să vadă că el nu mai are. Nu mai e de unde. S-a terminat. S-a dat. De dat, a dat.

Acum, aș cam ști ce să fac. Dar nu pot să merg mai departe până nu o ajut și pe adolescenta blocată în jocul ei nebun de luat și luat. Să-i potolesc cumva frica și s-o trimit. Dar unde? 

Singurul lucru pe care pot să-l fac e să creez o poveste. Poate că e chiar ce s-ar fi întâmplat, sau ce s-ar fi putut întâmpla, dacă nu era cum a fost. Trebuie să fie ceva imaginat, căci nu găsesc un loc cu trimitere fizică în care să o plasez. Momentan plutește nicăieri – cam așa, ca sufletele adormite care nu-și găsesc pacea căci au lăsat ceva neterminat sau s-au blocat, na!, între două lumi. Habar n-am de ce.

O să îi dau și un nume. Să o botez. Să încerc să îi dau o identitate. Nouă, dacă se poate. Că aia veche pare-se nu i-a priit. O va chema Ana (acum, de ce mintea mea a putut să scoată doar Ana, pentru o nouă identitate a adolescentei de atunci, iar nu știu – ia uite ce de lucruri nu știu.).

Deci Ana oricum ar fi plecat de-acasă. Ana chiar a vrut să facă facultatea în alt oraș, doar ca să scape de-acasă. Și ce să vezi, îl avea pe el atunci. Și tot ar fi vrut să scape. Știe că ar fi făcut asta pentru că deja emoțional pietrele de moară erau grele – și de acasă, și de la el. Că de la, că dinspre, că ea le crea, cum o fi, erau grele. Și ea le ducea. Și mai termină-te cu “dar ea și-o făcea cu mâna ei” că până la un punct e fix ca atunci când m-a certat mama că am făcut varicelă spunându-mi „cum de mi-ai făcut tu mie varicelă?!” – adică fix fir-ai tu să fii de nor de ploaie, că faci să fie ploaie!.. Adică zât!

Și zât-ul este pentru că adolescenta s-a enervat aducându-și aminte de câte ori a fost învinovățită pentru că diverse. Și pentru că orice. Și pentru că adolescenta trebuia cumva să fie un Dumnezeu mic la dispoziția Dumnezeului mai mare – părintele – care nu era niciodată mulțumit de Dumnezeul mai mic, copilul – de la care, nu-i așa, ne-am fi așteptat la mai mult, deși în sinea noastră știm că nu, dar am fi vrut să da, și uite-așa, buricele pământului în hora vieții.

Deci Ana ar fi plecat dracului din oraș. În principiu, cât mai departe. Ana ar fi plecat chiar din țară. Vă spun și cum. Dacă s-ar fi putut, mișelește. Fără preaviz – cel puțin nu prea mare. Nu suficient de mare încât să poată fi împiedicată. De fapt, nu suficient de mare încât să poată fi certată, trasă la răspundere. Din nou, responsabilizată.

Între timp, Părintele îi cerea să se pregătească pentru o viitoare plecare din țară. Să învețe mult, să fie cea mai bună, deși…, pentru ca apoi să plece din țară și să le arate ea lor (restului lumii) ce tare e ea. Și atunci Ana nu a mai plecat nicăieri. Oricum nu avea curaj să facă ceva, că îi tremurau chiloții când o certa Părintele care făcea astfel, prin ceartă, desigur și o declarație de ne-iubire.

Anei îi era practic acru în gură de căsătorie. Și de iubiți. De copii, nu mai zic. Anei nu îi plăceau copiii deloc. Ana nu voia copil. Ana nu voia altă mizerie emoțională. Nu voia niciun bărbat care să se fâțâie în chiloți și șosete pe lângă ea și după care să trebuiască să spele farfuria mânjită de sos și nici nu voia să se chinuie toată viața să o iubească soțul care normal că n-o va iubi așa cum se așteaptă ea, că ea nici măcar nu știe cum se așteaptă și nici nu merită să. Așa că dă-o dracu’ de treabă.

Ana ar fi vrut să fie proastă. Nu știu dacă așa ceva poate avea vreun sens, dar tot ce-și dorea Ana era să fie proastă. Și să fie lăsată în pace, așa proastă cum e. Dar ar fi trebuit să fie suficient de proastă încât nimănui pe lume să nu-i treacă prin cap că ar putea cere ceva de la ea sau că s-ar putea aștepta la ceva de la ea. 

Am deviat – și unde s-o trimit eu acum pe Ana?

Ilustrația

Anunțuri

3 gânduri despre „Îmi trec prin cap tot felul de mine

  1. O, da, am obiceiul de a prelungi citirea unei carti, atunci cind imi doresc sa nu se mai termine!
    Tot admiratie simt si eu, dar nu doar pentru cel care scrie astfel de texte, ci si pentru cel care le publica. Doar ca, de data asta, sunteti putin cam sadic. Inca o doza dintr-o carte este la indemina mea. Inca o doza de Ana este la bunavointa dumneavoastra.
    Ma bazez pe faptul ca sunteti un om cumsecade si nu o sa profitati de o anume dependenta a bietilor cititori.
    Multumesc si… imbratisari pentru Ana.

  2. Da, o să mai fie Ana și sâmbăta viitoare, împăcarea femeii cu adolescenta, și pe urmă și al treilea episod, cu Ana care e adultă și care își propune să învațe să fie și altfel. Veți vedea atunci o progresiune a formulărilor uimitoare, de care nici ea nu a fost conștientă când a scris.
    Iar cea mai mare realizare, în fața promisiunii textelor viitoare, mărturii scrise ale unei transformări profunde interioare, a fost să o conving pe Ana să își facă propriul blog. Abia aștept să citesc. O să îi cer permisiunea să pun adresa www pe aici pe undeva, să ne bucurăm cu toții.
    Și totuși, nimic nu se compară cu bucuria egoistă a trecerii de la a fi privit ca autoritate la a fi privit ca egal, de la ghid de drum la martor al drumului. Acel moment când, măcar in petto, strângi pumnul a triumf…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s