Excesul de perfecțiune dăunează grav sănătății (II)

Sunt anumite ziceri atât de simple și de adevărate că mă umplu de invidie la adresa izvoritorilor de așa ceva. Una din ele spune: când te doare inima două zile la rând, te duci la doctor să vezi ce e cu ea. Când te doare relația două zile la rând, nu faci nimic și speri să fie mai bine. Când te doare doi ani la rând, nu faci nimic și speri să fie mai bine. După douăzeci de ani, te-ai obișnuit cu relația ta care doare și nu faci nimic, continui să speri că o să fie mai bine.

Ceea ce urmează e o altă selecție din mesajul trimis de doamna talentată. E despre cum să reziști într-o relație care doare. E o scenă în care cei doi actori sunt așezați în colțuri diferite ale scenei. Fiecare dintre ei vorbește aparte.

Ea: Nu am resurse să ajung la propria mea perfecțiune. Vreau să ating perfecțiunea ca să fiu fericită. Îl văd pe El, marele șef. De departament, de minister, de instituție. Este perfect pentru că are cunoașterea perfecțiunii. Aparența sa, poziția socială, poziția ierarhică, încrederea, puterea personală, comportamentul. Stilul clar și răspicat de exprimare. Dovada vie că perfecțiunea există! Ieeee! L-am găsit. Să vedem ce pot învăța de la el. Cum trebuie să fiu, cum trebuie să mă comport, să ajung și eu cel puțin la fel de perfectă ca el!

El: Uite o pradă! Mi se supune, așteaptă cu nesaț cuvintele din gura mea! O păstrez, e valoroasă!

Ea: I-am intrat în grații! Mă acceptă ca și ucenică! Pot să învăț să fiu perfectă ca el, și mai suntem și pereche!

El: Gata, am asigurat prada, e acolo, bine legată, în siguranță! Să îmi văd de ale mele. Să vânez alte prăzi, să măresc colecția de animăluțe! Cât sunt de ocupat!

Ea: Ups! Nu prea mă învață. Uite cât de ambițios e! Lucrează de la 7 dimineața la 11 noaptea! Așa se face! Asta am de făcut, asta e calea spre autodepășire, calea spre perfecțiune și apoi calea spre fericire! Ce norocoasă sunt că am în viața mea un asemenea exemplu! Să fac și eu la fel!

El: Avansez bine, prada e asigurată, nu sare, nu vrea să evadeze. Să îmi văd de ale mele în continuare, că uite, se poate!

Ea: Da, cam lucrează prea mult. Nu ne mai întâlnim deloc. Dar o să aștept să își atingă obiectivele, aștept să se liniștească și va avea timp și să se reîncarce din relația noastră. Este atât de stresat! Îl înțeleg, datoria mea de soție perfectă este să îl înțeleg și să îl susțin în tot ceea ce face.

El: Asta cam începe să se agite. Mă enervează, de ce nu e mulțumită! Oare nu-i aduc totul pe tavă, oare nu-i asigur o viață fără griji? Hai, uite să îi iau niște flori! Na, pune-le în vază!

Ea: Nu mai știu cum să gândesc. Am mereu sentimentul de tristețe. Când va vorbi și cu mine, de la om la om? S-a obișnuit deja cu starea de fapt și poate nu e bine să forțez. Dar totuși… sunt tristă. Nu mă salută, nu se uită în ochii mei, primesc doar ordine de la el. Multe. Nu se ocupă de nimic comun al nostru: casă, planuri. Nu vrea să vină în concedii. Trebuie să fac presiuni mari să mergem vara la mare…

El: Treaba cu florile n-a funcționat. Nu s-a calmat. A crezut că florile le primește pentru că mă interesează. Ce mă enervează așteptările ei, rugămințile ei, planurile ei! Eu trebuie să muncesc! Nu vede asta? Din ce crede că răsar banii de facturi?

Ea: E iarăși preocupat. Are probleme la serviciu. Stresat. Ce bine ar fi dacă ar reuși să se cuibărească în brațele mele pentru cinci minute! Mi-e și frică însă să mă ating de el, că imediat o întoarce pe sex, și chiar nu aș vrea să stric momentul de intimitate, apropiere, liniștire cu ceva banal…

El: M-am încurcat cu altă femeie. E o pradă nouă și încă nevânată. Mi se pare interesant și excitant să o vânez. Cea de acasă e complet neinteresantă. Ce poate fi interesant la o femeie care face orice să-ți intre în voie, fără luptă, fără împotrivire?

Ea (acum trei zile): Nu știu cine este acest străin de lângă mine. Nu înțeleg ce gândește, de ce face așa cum face, nimic nu are sens între ceea ce cred despre noi și ceea ce se întâmplă de fapt. Nu mai am idei, nu știu ce să mai fac, cum să devin și mai perfectă ca să mă placă, în sfârșit.

Ea (azi): Domnul doctor psihiatru m-a citit din cinci fraze. Și nu mi-a zis că ar mai trebui să lucrez cu mine spre perfecționare. Dar mi-a atins nervul profund, închistat, spunând: scopul vieții dumneavoastră este să vreți să ajungeți la obiectiv. Dacă ați atinge vreodată obiectivul, scopul ar dispărea și nu ați mai avea niciun rost. Așa că programul intern nu vă permite să vă atingeți obiectivul. Programul intern nu vă este accesibil, nu-l vedeți, nu-l simțiți. El nu vă dă voie să vă vedeți din exterior, că sunteți în scenariul stăpân-sclav. Pentru soț sunteți ca mătura din colț. O folosești când ai nevoie să mături, o lași în colț apoi. Cum ar fi ca mătura să aibă așteptări și întrebări?

Ea (mâine): Am de făcut o alegere. Rămân soția imperfectă, deci sclavă, sau încetez să mă doresc perfectă și îmi caut alte scopuri în viață…

Ilustrația

Anunțuri

18 gânduri despre „Excesul de perfecțiune dăunează grav sănătății (II)

  1. Imi regasesc trecutul recent in mare parte in textul asta. Eu mi.am gasit alte scopuri in viata si a fost foarte bine o vreme asa.
    -ghiocel32

  2. Mi se pare fascinant cum istoriile unor oameni diferiți au atât de multe puncte comune. Trasee identice în relații, aceeași perspectivă despre propria persoană în legătură cu cei din jur. Cum?

  3. Aș putea să extrapolez: un tipaj înrudit funcționează de minune și în relațiile de amiciție/prietenie apropiată. Cu indulgență, și în cele de colegialitate. Grozava construcție nu ține neapărat de o relație clasică de reciprocitate însă (oh, cât de simplu ar fi fost să!), ci de negocierea aceasta continuă cu tine, un ”self” pe care îl așezi lângă individul cu care relaționezi. Oricât de gratificant nu ar fi răspunsul la eforturile tale, venit din cealaltă parte (și tu îl conștientizezi), îi vei da peste șapcă ”self”-ului de lângă receptor. Ca să-l faci mic. Trebuie mereu să fie mai mic în comparație. Altfel relaționarea se aplatizează, dispare. Nu ești niciodată suficient și drama, profunda dramă, constă în faptul că perfecționistul este un uriaș egoist. Vorbește cu sine, concurează cu sine, empatizează (aici, comic chiar, pe scări inventate de el; dacă ar putea fi măsurată empatia vreodată) cu sine, deși interacțiunile lui conțin zeci, sute de chipuri. Intuiesc că perfecționismul cerebral/dureros este, adesea, un mecanism de apărare și care are foarte puține lucruri în comun cu ambiția și destul de multe cu noțiuni care nu ar încăpea într-un comentariu (și așa mult prea lung) de blog.
    –a fellow perfectionist 🙂

  4. Foarte interesant punct de vedere. Cum ar fi perfecționismul mecanism de apărare? Și contra cui? Care e teama/anxietatea/tabu-ul de care m-ar apăra perfecționismul? Serios, nu se pune problema spațiului de comentarii, netul e destul de mare, noi să avem cât mai multe perspective. Chiar mă interesează cum vezi perfecționismul ca apărare și contra cui?

  5. Este anxietatea dinaintea acceptării/confirmării (după ce ai fost, firește, neacceptat/neconfirmat). Înrădăcinat profund în acel sentiment, survenit în copilăria și dezvoltarea timpurie, ți-e teamă, inconștient, de eventualitatea gratificării. Dacă sunt, pur și simplu, bun? Fără contexte, obstacole, negocieri. Așa, liniar, bun? Adică iubit, adica inteligent, adică decent uman? Undeva, cumva, nu știi să funcționezi în această postură. Ți-e teamă de ea. Și atunci o previi. De aceea îl așezi pe self-ul cu șapcă lângă oameni. Ca să previi raportul acesta cu finalitate rotundă. Îi vei da peste șapcă, și-o vei face în mod repetat. Cu precizarea că, adesea, din exterior, nu afișezi exces de afectivitate/dependență emoțională; poți părea chiar indisponibil emoțional. Respectiv, nu cred că lumina cade pe înmonumentarea celuilalt. Ci pe diminuarea ta (mă rog, a corespondenței tale). Cred că este o chestie pe care o duce omul care o duce și cred că poate fi epuizantă și paralizantă. Pentru că hamsterii, chiar dacă sunt obșnuiți cu alergatul pe rotiță, ajung să facă febră musculară la un moment dat. Și dacă oamenii obișnuiți se culcă în pat și mănâncă supă, hamsterii vor ajunge să se întrebe dacă patul nu le este oferit temporar și dacă omul care le face supă nu o face din complezență. Confruntarea cu posibila certitudine e prea solicitantă. Terenul gol e prea dureros. Deci: inapoi pe rotiță.

  6. Foarte mișto spus. Chiar îmi pare rău că un asemenea comentariu are doar autor anonim.
    Până aici, e desăvârșit spus. Și acum: de ce mi-e teamă de gratificare? Ok, sunt neobișnuit cu ea, nu știu să funcționez cu ea. Atât? Pentru că, pe de altă parte, mi-o doresc din toți rărunchii, de aia și sunt perfecționist, tânjesc după apreciere. Cum vine asta, mi-o doresc și mi-e teamă de ea?
    De ce pun pe raftul cel mai de sus, ca să nu pot ajunge la el, un tort pe care mi-l doresc dintotdeauna și pe care nu am apucat să îl gust vreodată?

  7. Cred că domnul anonim zice așa pentru că deprivat emoțional fiind în copilăria timpurie, rămâi cu tânjirea după ceea ce n-ai avut, te hrănești cu iluzia tortului care e pe un raft la care nu ajungi fiind-ți teamă să-l pui pe un raft accesibil. Cum tare bine zice mai sus ‘undeva, cumva, nu știi să funcționezi în această postură. Ți-e teamă de ea’. Ți-e teamă de gratificare (să guști tortul), îți dorești să o faci, dar ce-o să faci când vei simți gustul dulce…?Așa că te duci ‘înapoi pe rotiță’ unde știi ce ai de făcut, e dureros, da măcar ești safe…compulsia la repetiție e safe!
    P.S. Sunt curioasă, anonimule, dacă tot la asta te-ai gândit.

  8. Păi nu știi ce să faci cu gustul dulce. Sau papilele tale îl resping pentru că ‘îți spun’ că e plictisitor sau poate prea dulce și cine știe poate faci diabet! Pe când dacă tortul e prea sus, dacă doar te gândești la gustul lui, știi ce ai de făcut: îți spui că ține de tine să ajungi la el și te străduiești să sari din ce în ce mai sus (perfecționism).

    P.S. Treaba asta mi-a adus aminte de o întâmplare recentă – participam la o chestie cu mai mulți colegi. În pauză, stăteam noi la cafea și țigară iar eu, nemaiavând cafea în cana mea, iau o gură din alta de pe masă, mă strâmb și zic că are alcool. O colegă gustă și ea (ce să caute alcoolul la un eveniment academic) și îmi zice că are foarte mult zahăr, nu alcool. Eu beau cafeaua plain de câteva luni.

  9. Eu cu ce voi continua să plătesc, dacă voi fi acceptat? Cum pot să contribui în acest tip de relaționare? În picioare, cu picioarele și mainile drepte, nu pot produce nimic. Pentru ca am învățat că relațiile umane (cu mici excepții) sunt un contract. Pentru că, pentru niște timp, am fost acceptat doar în termeni contractuali. Și poziția de față în față, la un ceai pe care nu l-am pregătit și turnat în cești eu, mă sperie grozav. Dacă sunt privit cu drag înainte să flutur în aburi de ceai? Eu ce spun/ce nu spun/cum mă mișc? Dar de ce sunt privit așa? E o confuzie; el/ea nu a văzut ce infuzie bună fac. Respectiv, mă place nefondat. Eu sar spre tortul de pe poliță pentru că această doamnă șarmantă, compulsivitatea, are darul de a nu forța certitudini. Sar obsesiv și mă doare al naibii de tare. Dar dacă sar, sunt bine. În intervalul respectiv, termenul ‘’neinteresant/neacceptat/abandonat’’ vine cu semnul *poate. Nu +/-. Curioasă matematica! De ce totuși sar dacă există 50% probabilitate să ratez? 100% (dar să nu spuneți la nimeni). Dacă mă dor genunchii? Pentru că între a nu te vrea nimeni și a fi făcut un efort sa te vrea cineva există puțină glazură.

    (iar eu, o fată de 24 de ani fiind, sunt insistent îndemnată de revistele glossy să consum macarons cu glazură).

  10. Tu esti o fată de 24 de ani si scrii în halul asta de profund? Uimirea mea e un compliment. Îmi scot pălăria…nu am decât bască, dar de dragul rimei!

  11. Ok. Felicitări pentru comentariu, am băgat ceva dulce să-mi dopez neuronii să țină pasul. Și acum? Am stabilit de ce mi-e frică și care e ritualul folosit pentru atenuarea, niciodată dispariția, fricii. Mai departe? Pe ce cale apuc? Și întrebarea e adresată îndemnatei spre macarons. Chiar sunt(em, îndrăznesc să spun) interesat să vedem cum se vede de acolo. Pentru că eu am o gândire de profesionist deja închistat în meserie și chiar aș fi interesat să văd dacă la 24 de ani se vede și o altă soluție decât terapia. E posibilă evadarea din scenariul originar fără ajutor from outside the box? Ce condiții ar fi de îndeplinit pentru așa ceva? Care ar fi ingredientele, care ar fi rețeta?

  12. Vă mulţumesc. Ştiu eu, doc? Asta e ‘’the million dollar question’’. Între a raționaliza și a schimba comportamente sunt niște metri de autostradă. Cred că o conștientizare a patternului e bună, iar mai sus am făcut un exercițiu util. Dacă consider util ajutorul extern? Da, deși cred că un atare individ i-ar scoate peri suri eventualului condamnat la ascultare. Pentru că pe cât de ușor este să desenezi contururi pe hartă, pe atât de greu este să (re)locuiești niște timp în țările respective. Iar minunatele ființe cu compasuri au capacitatea de /sharing personal information/ a unui compas. Dacă sunt generoasă. O alternativă ar putea fi dușul cu apă rece. A te opri la un moment dat din alergat și a-ți pune: care e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla? Să fiu respins/abandonat. Dar mi s-a întâmplat asta deja; de mai multe ori chiar. Şi atunci? Ramân singur. Dar am rămas singur deja; zic unii neni că, undeva, asta şi este condiţia individului pe planetă (dacă nu e patron de fabrică de ciocolată). Mai departe: devin justificarea vie a tuturor ipotezelor pentru care mi-am fost eu însumi cobai. Ok, dar e bine pentru ştiinta; asta înseamnă cu nu sunt foarte stupid?! Finalmente: sunt greşit. Nu greşesc, sunt. Fără verb. Aici doare înlăturarea plasturelui. Şi, pentru momentul asta, fiinţele îndemnate la macarons se vor abţine de la toate etapele anterioare.

    sper că nu am înşirat prea multe elucubraţii. altfel, cer ordonanţă de urgenţă pentru prăjituri!

  13. Genial! Deci, se poate, dar e prea dureros. Și totuși, exercițiul descris mai sus e suficient de dureros în sine. Asta știu cu siguranță pentru că și eu l-am parcurs cu mulți ani în urmă. Cred că nu durerea împiedică înlăturarea plasturelui, ci altceva. Noua postură post-smulgere de plasture, noua imagine de după. Și aici ar fi întrebarea mea: se poate susține o asemenea nouă imagine în lipsa unei susțineri din exterior? Doar eu, de unul singur, ajung să îmi înlătur plasturele și să conjug verbul a fi ca verb predicativ. OK. Dar pot să păstrez scenariul în care am intrat doar pe propriile puteri? Pentru că, să nu uit, mediul care m-a format pe „sunt greșit” mă vrea înapoi greșit, și face eforturi să mă readucă la matca. Rezist în noua postură?

  14. Teoretic-nu. Un argument ar fi cel pe care l-aţi enunţat mai sus (legat de întretinerea imaginii; aici mă refer la relaţia cu tine, la înlocuirea/întreţinerea noii imagini şi firava ei sedimentare). Teoretic, individul ar trebui să se clatine în pantofii noi pentru că tot ce ştie el este ca sunt noi şi stralucitori; nu ştie dacă sunt măsura potrivită, dacă sunt de calitate şi dacă vor ţine. Şi dacă îl strâng puţin (şanse sunt să da; dar pe cine nu strâng pantofii?), ar putea apărea impulsul sa îi scoată. Si atunci intervine omul care îi spune: Dar sunt grozavi pantofii. Arată bine. În cateva zile sigur se acomodează. Am mai văzut oameni cu pantofi de aceeaşi marcă. Nu, nu se uită nimeni ciudat la tine. Nu ai greşit magazinul-uită-te pe bon. Şi omul somatizează printr-o pornire furioasă să meargă la salsa. Glumesc. Însă e important să ai un ochi rațional lângă, căruia nu îi ești total indiferent. Legat de mediu- îndrăznesc să spun că este posibil să se fi dizolvat (cel nociv și implicat în cultivarea obsesiei pentru prăjituri). Respectiv, ar fi de lucrat la raportarea subiectivă la el și nu neapărat la reintegrarea fizică în el. Teoretic, un proces mai facil și mai accesibil. Dar aici gândim lucrurile steril și cu mănuși medicale. Ruperea relaţiilor (duşul rece de care spuneam mai sus) nu se petrece într-un cadru steril şi nici liniar. Individul are totuşi un istoric extracurricular legat de compulsivitate/anxietate. Va fi dezorientat. S-ar putea ca, urmând tiparul adicțiilor, să revină la ceea ce-i este familar.

    Teoretic-nu.
    Dar încerc.

  15. Surioară, m-ai lăsat fix bușbe cu metafora cu pantofii. Faptul că la 24 de ani vezi terapeutul ca un adjuvant, nu ca o necesitate, chiar mă face să îmi crească inimioara. Speranțe că generațiile viitoare, începând cu a ta, sunt mai conștiente de sine și că peste două sau trei generații nu va mai fi nevoie de meseria asta. Mi-ai făcut o seară frumoasă. Mulțumesc! Sper să reușești în încercarea ta.

  16. Mulţumesc, doc. Dacă nu reuşesc să ţin bine închisă statistica în dulap, vin la un moment dat să vă stric ziua şi să vă întreb dacă îmi vin bine pantofii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s