Ploaia care nu ascultă

Ziceam că, uneori, copilul care a crescut și a devenit adult este, pentru părinte, ca o parte a corpului propriu care nu îl mai ascultă. Și constată fenomenul cu ciudă și cu amară resemnare: uite, l-am crescut, m-am chinuit cu el, am sacrificat o grămadă ca să îi fie bine și acum uite cum mă ignoră și face de capul lui, fără să mă asculte.

Dacă însă privim și din partea cealaltă, apare o altă imagine. Să-i zic metaforă? E vorba de o plantă care stă în ploaie, fără umbrelă, cu fața în sus, apa îi pică pe față și ea strigă la ploaie să stea, că prea o plouă.

Plouă de mult. Plouă cam de când s-a născut ea, planta, și ploaia i-a făcut bine. A hrănit-o, i-a oferit tot ce avea nevoie ca să crească, a ferit-o de cei ce voiau să o rupă, i-a adus la suprafață apa atunci când rădăcinile plantei erau prea firave să tragă apa din adânc.

Acum planta a crescut. Are rădăcini puternice. A pătruns adânc în pământ, e bine fixată și perfect capabilă să se hrănească singură. Recunoaște meritele ploii, recunoaște că fără ploaie nu ar fi supraviețuit.

Dar acum e mare, vrea ca ploaia să se oprească. Gata. Prea multă ploaie. Parcă ar fi bine dacă s-ar opri. Ce, mai are nevoie ea, planta, de ploaie? Păi acum poate singură să își ia apa din pământ. Gata, bă ploaie, oprește-te, că nu mai am nevoie de apa ta! N-auzi, ploaie? Oprește-teee! Lasă-mă să cresc de capul meu! Gata, m-ai ajutat, acum oprește-te! Lasă-mă-n pace!

Am fost și eu plantă. Și eu am fost enervat că ploaia (mea) continua să cadă. Și nu înțelegeam de ce continuă să cadă. Eram ditamai plăntoiul și totuși ploaia continua să îmi pice în cap. Și eram tare enervat. Din perspectiva mea, de plantă mândră că a crescut, ploaia care continua să cadă mă enerva. Venea cumva să îmi spună că, din perspectiva ei, tot mai am nevoie de apă și că am nevoie de apa din ploaie. Că tot nu sunt capabil să trăiesc singur, doar din apa pe care o scot singur din pământ. Și normal că mă enerva. Și strigam să se oprească. Pentru că așa înțelegeam eu ploaia atunci.

Târziu, după prea multe zeci de ore de chinuită dezvoltare personală, am înțeles că ploaia nu cade peste mine ca să mă enerveze. Ci plouă pentru că plouă. Pentru că e un fenomen natural. Și pentru că, pentru ploaie, singurul mod de a exista e să plouă. Dacă nu mai plouă, ploaia nu mai e (frățiori și surioare, vă provoc să scoateți o tautologie mai mare ca asta!)

Abia atunci, după multe supărări, am înțeles că ploaia e pentru mine, dar nu și despre mine. Că ploaia continuă să cadă indiferent de cât de mare sunt eu ca plantă. Plouă pentru că plouă, nu ca să îmi facă mie în ciudă. Plouă pentru că așa e un fenomen natural.

Și atunci, abia atunci, am înțeles că mă rog degeaba de ploaie să se oprească. Și mi-am deschis umbrela când am vrut să nu mă plouă. Și mi-am închis umbrela când am avut nevoie de apă. Și accept că plouă mereu și că doar de mine depinde dacă accept sau nu să mă plouă.

Mulți din jurul meu se roagă (încă) de ploaia lor să se oprească. La chinul multora am asistat și încă mai asist din primul rând de spectatori, de unde pot să văd și să aud totul. E greu să accepți că ploaia e un fenomen natural. În fond, te-a hrănit. Pe tine, doar pe tine. A fost acolo când aveai nevoie. Doar pentru tine. Deci, e clar, scopul ploii ești tu. Păi nu?

Greu să găsești umbrela. E mai comod să strigi la ploaie să se oprească și să te superi pe ea când n-o face. E mai aproape de când erai plăntuță mică și cereai de la ploaie ceva și primeai. Acum, crezi că ești plantă independentă, dar continui să ceri de la ploaie să facă lucruri. Să se oprească, pentru că te deranjează. Și te aștepți să primești ce ai cerut, ca atunci când erai mică plăntuță. Nu, ploaia continuă să plouă. Și ți-e ciudă că nu te ascultă.

Fără să te gândești că ploaia e aceeași dintotdeauna. Doar tu ai crescut, ești plantă în toată firea. Ai umbrelă. Dacă nu vrei să te mai plouă, de ce ții umbrela închisă?

Ilustrația

Anunțuri

3 gânduri despre „Ploaia care nu ascultă

  1. Asta e una din postările mele preferate, alături de alte 4. Felicitări pentru expunere, firavă, dar e!

  2. Stii ce mecanism complicat de deschidere au uneori umbrelele astea?! Si, dupa ce in sfarsit ai reusit si ai deschis umbrela, constati ca e mancata de molii si te ploua si prin ea!

  3. Aș adăga că, pe lângă mecanismul complicat de deschidere a lor, ia mult și până te prinzi că singura soluție să nu te mai plouă este să îți iei umbrelă…Dar oare de ce îți deschizi umbrela veche și nu îți cumperi una nou-nouță?Luând-o pe aia veche poate însemna oare că continui să speri că n-o să mai plouă așa tare?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s