1000 de cuvinte. Mâna care nu ascultă

Debarcaderul de unde pornesc e unul trist, dar de undeva trebuie să pornesc și eu. Și e unul logic, având în vedere unde vreau să ajung. Plus scena de zilele trecute, când am fost solicitat la un consult pentru simplul motiv că tatăl unei paciente a venit la spital și i-a spus medicului că fiica lui are probleme psihice. Ce probleme nu a spus, iar medicul, prudent, a cerut consultul. Problemele psihice afirmate de tată erau că ea, la peste patrujde ani, nu-l asculta când el îi spunea cum să își trăiască viața. Așa că.

Prin natura locului unde fac treaba aia rușinoasă, căreia unii îi spun muncă, am contact cu mulți oameni care nu își mai pot controla părți ale corpului. Eu zic să luăm mâinile, că sunt mai aproape de cap. Sau mai departe de pământ.

Un om care face un accident vascular nu își mai poate folosi o mână (și piciorul, dar acum vorbim de mâini). Sau își poate folosi mâna mult mai puțin eficient ca înainte. E ca și cum o parte din ființa lui moare sau e pe moarte. Și e o parte importantă, care l-a servit cu credință multă vreme. Acum o pierde, iar sentimentul e de jale. Jale de pierdere. Unii îi zic depresie și trag de la șold cu pastile. Cică să îl ajute să recupereze. Prea puțini se uită la jalea profundă a omului care își pierde o parte din corp, care rămâne atașată de corpul lui, dar care nu mai mișcă. Prea puțini încearcă să înțeleagă și să valideze jalea lui, să îl înțeleagă pe el, ca om care a suferit o pierdere.

Mult mai rar, văd oameni care au mișcări necontrolate ale mâinilor. Li se spune diskinezii, mioclonii, corei, atetoze, fasciculații. Pur și simplu mâna sau degetele se mișcă de capul lor. Mai zvâcnit, mai viermuit, mai tare, mai slab, mai des, mai rar, important e că omul nu își poate controla mișcările. Aici nu prea vorbim de jale. Vorbim de ciudă și de neputință. De ciuda de a fi neputincios, de a nu avea control. Uite mâna, eu vreau să stea nemișcată și uite cum se mișcă. Și mă deranjează că se mișcă și nu pot să o controlez. Nu puteți să faceți ceva să nu se mai miște?

Gata, acum plutim mai departe. Am căutat un corespondent în natură (natura umană, ce credeați?) pentru fenomenul ăsta de ciudă că o parte din corp nu te ascultă. Am găsit, așa, la prima strigare, părintele pe care copilul nu îl mai ascultă și care face totul de capul lui.

Sunt unii părinți pentru care (inconștient) copilul face parte din corpul lor. Născut cu mulți ani sau zeci de ani în urmă, în mintea neștiută a părintelui, el continuă să facă parte din propriul lui organism. Și părintele se așteaptă acum, când copilul e adult, să îl asculte la fel cum îl asculta când era copil.

O mână nu are voință și viață proprie. Depinde în totalitate de corpul de care aparține. E hrănită de ce vine din corp. E inervată de ce vine din corp. E îngrijită de restul corpului. E comandată de corp. Separată de corp și rămasă pe cont propriu, moare. E ca un copil. Copilul depinde de părinte. E hrănit de părinte. E îngrijit de părinte. Răspunde la comenzile părintelui. Separat de părinte, nu are șanse de supraviețuire.

Pentru părintele care își vede copilul ca o parte din propriul corp, faptul că el devine adult e o aiureală. El rămâne veșnic copilul părintelui, parte din corpul lui. Cum să fie singur, cum să se miște singur, cum să ia decizii singur, cum să aibă propria viață separată de a părintelui de care aparține? Nici vorbă. El trebuie să continue să fie parte din organismul care l-a creat și să asculte de el.

Așa ajungem la scenarii prea des întâlnite, în care părintele continuă să vrea să controleze copilul devenit adult. Din perspectiva părintelui, el vrea binele copilului. La fel cum nu îți pui mâna în apă clocotită, nu lași nici copilul să și-o pună. Pentru că îi vrei binele, iar el nu știe care îi e binele.

În mintea unui asemenea părinte, copilul e tot mic, indiferent cât e de mare. Și, dacă nu ai grijă de el, e în stare să își bage mâna în apă clocotită. Și acum, când e mare. Păi ce minte are el…

Spre disperarea copilului devenit adult, care se trezește tratat ca un copil de părintele lui. Deși vrea să fie tratat ca un adult ce este. Și acum începe o luptă absolut fascinantă. Adultul contra copilului din el și contra părintelui.

Adultul vrea să fie tratat ca adult de către părinte. Și îi spune de zeci și sute de ori, răspicat sau chiar urlând, că este adult și că vrea să fie tratat ca atare. Adică să nu mai fie ajutat din principiu, să nu i se mai spună ce să facă, să fie lăsat să ia propriile decizii, să fie lăsat să ceară ajutor atunci când el consideră că are nevoie.

Iar părintele privește cu ciudă orice mișcare spre independență a copilului, la fel cum sunt privite mișcările involuntare ale mâinii de către un om bolnav. Și continuă să-l ajute fără să i se ceară. Și continuă să îi spună ce să facă. Și continuă să interfere cu deciziile copilului-adult. Și continuă să îl îngrijească la fel ca în copilăria copilului. În ciuda protestelor adultului. Care în final, îmbufnat și nerecunoscător, acceptă ajutorul părintelui. Care, deși nu capătă recunoștința copilului-adult, capătă reconfirmarea statutului de părinte de copil. Care, prins în poziția de copil ajutat fără a avea nevoie, nu își dă seama că părintele, prin ceea ce face către copilul-adult, se reconfirmă pe sine în poziția de părinte.

Mi se pare un filonel bunuț, cred că o să mai scriu de dansul ăsta. Iar dacă vă întrebați de ce acest titlu, doar am vrut să văd dacă pot să scriu o postare de fix o mie de cuvinte.

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s