Pe trecerea de pietoni

Aș fi început cu prima pagină din Vițelul de aur al lui Ilf și Petrov. Acolo e vorba de pietoni și de autovehicule. Pietonii sunt niște ființe pașnice, mișunând de colo-colo cu treburile lor și inventând diverse lucruri folositoare. Printre care și mașinile, lucruri inventate de pietoni, care circulă bezmetic și îi calcă pe pașnicii și sfioșii lor inventatori.

Dar acum vorbim de oameni răniți, nu mai e cazul de umor rusesc. Meseria mă duce destul de des în preajma unor oameni care sunt internați în spital după ce au fost loviți de mașini. Mai grav sau mai puțin, după cum îi e norocul fiecăruia. Unii țin minte momentul, alții au amnezia care îi protejează de stresul posttraumatic. Unii loviți la cap, alții la picioare, alții cam pe peste tot. Elementul care apare însă cel mai des e trecerea de pietoni. Mult prea mulți spun că accidentul a fost pe trecerea de pietoni.

Acum nu mă iau de șoferi deloc. Tratez mașinile ca fenomene naturale, ignor complet șoferii  și personalitățile lor. Încerc doar să îmi dau seama de cum gândește pietonul.

Trecând peste faimoasa zicere cu trecerea de pietoni care se numește așa pentru că acolo trec pietonii în neființă, ajung totuși la lucrul serios: de ce? Cum se face că prea multe din accidente se fac la trecerea de pietoni? Pentru că la spital nu ajung și mașinile care pun frână brusc să nu lovească pietonul pe trecere și sunt bușite din spate de altă mașină. Am văzut numai eu vreo trei cazuri în ultimul an, ultimul pe Secuilor în dreptul școlii. Așa că incidentele sunt mai multe decât cazurile cu răniți ajunși la spital. De ce apar?

Aș porni de la speranța pietonului că drepturile lui sunt inalienabile și respectate. Pune piciorul pe zebră, gata, se rezolvă, totul se oprește și el trece strada ok. Dacă ar fi să caut un corespondent al scenei, e speranța copilului că, după ce deschide gura sau face ceva, lumea din jur se oprește și se uită la el. E dreptul lui de copil. Nu? De aici începe însă sarcina părintelui.

Dacă se întâmplă chiar așa, adică toată lumea se oprește și atenția e toată pe copil, imaginea de sine a copilului devine asta. Eu zic sau fac sau doresc ceva și lumea din jur îmi oferă. Atenție, îngăduință, facilitare, ajutor, tot ce vreau eu. Când voi fi mare, voi zice, face, dori ceva și tot așa se va întâmpla. Când voi trece strada, lumea se va opri instantaneu și mă va lăsa. La fel cum mama, tata și bunicii lasă tot ce au de făcut să vadă ce vreau eu, tot așa mașinile se vor opri imediat, fără ezitare (ca mama, tata și bunicii) și eu voi trece strada. Pentru că, nu-i așa, eu trecând strada sunt cel mai important, nu?

Dacă se întâmplă invers, copilul e băgat în seamă puțin sau deloc de mamă, tată și bunici (asta cu bunicii e din burta mea, nu prea se vede așa ceva). Imaginea de sine devine ceva insignifiant, a unui ins care nu se așteaptă să fie băgat în seamă și care nu se simte bine când i se dă atenție sau i se oferă sprijin să facă ceva. Când crește, va deveni pietonul care stă pe trotuar și așteaptă la nesfârșit, enervând mașinile care încetinesc la vederea lui și de frica lui Costică-Burtică. Se va arunca pe zebră atunci când se va simți penibil sau copilul din el se va revolta împotriva situației, cum se revolta în copilărie cu crize de plâns sau istericale împotriva nedreptății. Și, firesc, se aruncă pe trecere când, uneori, e complet nepotrivit, cum nepotrivite erau momentele în care, copil, alegea să se facă observat.

Trecerea de pietoni e, în esență, locul unde trăiești între oameni și cu alți oameni. Este, sau măcar s-ar cuveni să fie, un spațiu unde se conviețuiește, se comunică, se cooperează. Este, sau măcar s-ar cuveni să fie, despre nevoile mele și nevoile tale, egale ca importanță.

Este, la fel ca dincolo de ușa fiecărei case, despre a trăi cel slab (copilul și pietonul) cu cel puternic (părintele și mașina). Despre a ști unde îți e locul și despre a cere, atunci când e cazul, să ți se respecte drepturile. Dar și despre a ști unde îți e locul și a oferi, atunci când e cazul, respectarea drepturilor celuilalt.

Altfel, vorbim despre două corpuri care vor încerca să ocupe, vorba lui S.Cooper, același spațiu în același timp, imposibilitate rezolvată de natură prin diverse traumatisme ale celui mai slab. Iar copilul ajunge uneori, când e adult, la terapie. Dacă nu cumva ajunge la terapie intensivă.

Reclame

3 gânduri despre „Pe trecerea de pietoni

  1. Problema şoferului e că nu ştie, în momentul în care îi sare în față pietonul, ce fel de pieton este acesta: pietonul copil, sau cel care caută atenție? De fapt, nici nu are timp să ştie, pentru că în fracțiunea aceea de secundă care precede ocuparea aceluiași spațiu în acelaşi timp, trebuie să ia o decizie: pune frână sau trage de volan?
    Şi, mai presus de toate, oricare ar fi deznodământul, fericit sau nu, nu trebuie să uite un singur lucru: să pună schimbatorul de viteze la… punctul mort.

  2. Cred că problema pietonului pe zebră e oricum secundară traficului infernal, când se întind nervii de poți să cânți ca pe coarde la ei. Și atunci deja devine o concurență pentru ocuparea spațiului. Dacă am avea un trafic mai fluent, probabil și nervii ar fi mai destinși, și vitezele mai mici. Iar pietonii nu ar mai alege să treacă doar pe la zebră cu convingerea greșită că doar ei au drepturi depline acolo.

  3. Eterna dilema a zebrei: este negra cu dungi albe sau alba cu dungi negre ?!
    Mergand alene si meditand, e lovita de „bivolii” care trec in viteza … accidentand-o chiar fiind „pe zebra” ! Ce-ti e si cu jungla asta umana!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s