Delir cu ciocănitoare

Odată am văzut o pasăre. Nu, nu am tras cu praștia-n ea și nici n-am lovit-o. Motivele țineau atât de lipsa totală a praștiei din preajma mea, cât și de vârsta la acel moment. Vârsta mea, nu a ei. Acel moment a fost relativ recent, când eram prea mare să prăștiez păsări, iar chestia cu praștia nu mi s-a potrivit neam nici când eram copil. Am încercat, dar nu mersi.

Pasărea respectivă era o ciocănitoare. Nu gheonoaie d-aia cu cap roșu. O ciocănitoare mică și relativ gri-ish. O știam, și pe ea și pe partenerul/partenera de comis alte ciocănitorici, precum și cuibul unde cuibăreau…

Nu pasărea în sine a pornit postarea, ci locul unde am văzut-o astă vară. Era pe jos, pe lângă niște vrăbii și bea apă strânsă într-o bălticică din iarbă. Când am văzut-o, inițial nu mi-a venit să o recunosc. Mintea mea a fost învățată, încă de mică (acu, dacă vă luați după frunte, e ditamai, dar nu vă lăsați înșelați, am oase groase, mai ales craniul) să vadă în poze ciocănitori. Dar doar în poziția clasică, adică cu ghearele înfipte în copac și în poziție verticală, paralel cu copacul, cu ciocul pregătit să lovească în scoarța copacului să scoată gândăceii cei dăunători. Sanitarul pădurii, așa parcă îi zicea pe vremuri la cunoștințe despre natură… (că veni vorba: stăteam în clasă și învățam din manual cunoașterea naturii! Vi se pare ceva ciudat în tablou? Cunosc niște finlandezi cărora li s-ar părea ciudat grav…). Sau sanitarul pădurii era lupul, că halea stârvuri? În fine.

Ziceam că mintea mea a fost învățată, cale de aproape o juma de secol, să vadă ciocănitori în copaci. Inclusiv în desene animate. Principala porcărie pe care o făcea Woody (nu ăla cu fie-sa) era să reteze cu ciocul prin ciocăneală crăci de copaci în capul amărâtei ăleia de morse cu dințul rupt. Adică stereotipul cu ciocănitoarea în copac era bine înfipt într-o circumvoluțiune proprie de-a mea (știți, la mine sunt superficiale și trebuie să apeși tare pe cunoștințe ca să fii sigur că au intrat).

Așa că a vedea o ciocănitoare pe jos, bând apă ca orice viețuitoare, a fost ceva absolut nou. Atât de nou că nici nu am recunoscut-o în prima fază. După ce s-a hidratat corespunzător a zburat în maniera proprie în copac și și-a reluat poziția consacrată în cărțile de zoologie. Abia atunci s-a aliniat la imaginea-stereotip din mintea mea despre ciocănitoare, abia atunci am recunoscut-o ca atare.

Cumva, scena a hălăduit prin creierii mei până a găsit un neuron mai milostiv care a făcut legătura. Scena este, în esență, cea în care un om începe să se comporte altfel decât îl știu ceilalți.

Avem mințile pline de stereotipuri. Și despre cei din jur. De fiecare dată, la fiecare interacțiune, avem un set de scenarii și de scene pregătite. Ca niște ritualuri sociale, cu replici bine învățate, cu poziții pe scena vieții de multe ori repetate, cu intrări și ieșiri din scenă îndelung exersate. Și ceilalți fac același lucru. Tot așa cum imaginea lor în mintea mea e un stereotip, și imaginea mea în mintea lor e un stereotip.

Am așteptări de la ceilalți. Ceilalți au așteptări de la mine. Așteptările astea se bazează pe experiențe anterioare, dar și pe inferențe periculoase cu trecutul (dacă are mustață ca tata, înseamnă că se poartă la fel ca el). Conform așteptărilor, eu mă aștept de la tine să te comporți într-un anumit fel (și doar așa), iar tu te aștepți de la mine să mă comport într-un anumit fel (și doar așa). Orice abatere, a mea sau a ta, de la scenariul cunoscut și repetat, e confuziv.

Orice abatere ne plasează, pe mine sau pe tine sau pe amândoi, în situații noi. Nu ne mai potrivim cu imaginile-stereotip pe care le avem despre celălalt. Ne trebuie timp să ne recunoaștem unul pe altul când începem să ne comportăm diferit. Ne trebuie timp să ne adaptăm la noul celălalt. Ne trebuie timp să admitem că se poate ca celălalt să facă și altceva decât știm noi că poate.

Asta când nu vorbim de familie. Când intrăm în sistemul familial, unde relațiile sunt mult mai strânse și oamenii mult mai apropiați, o schimbare a unuia e deranjantă. Ce dacă vrea să fie mai bine el cu el? Noi suntem obișnuiți cu el așa cum îl știm, cum a fost modelat de legile din familia noastră. Noi așa suntem confortabili, când el face ce a făcut dintotdeauna, nu contează că el pică rău de fiecare dată. Ce l-a apucat să facă altceva? Nu vede că ne deranjează? Nu vede că și noi trebuie să facem altceva ca să-i dăm replica potrivită? Nu vede că ne deranjează să facem altceva decât suntem obișnuiți?

Nu-i mai bine să rabde el de sete, dar să stea în copac, așa cum știm noi că trebuie să stea o ciocănitoare? În copac. Așa ne arată cartea de biologie. Acolo îi e locul. Ce dacă îi e sete? Să stea în copac!

Reclame

Un gând despre „Delir cu ciocănitoare

  1. Cum reusesti tu sa prezinti o cestiune seriosa ambaland-o in umor…legat de finlandezi, pe langa invatarea la locul faptei (experientiala, cum ar zice unii psihologi ceva mai crispati:) ), mai e un fenomen de-a dreptul extraterestru numit ‘no homework’ – cica sa aiba copiii timp sa se joace, sa fie copii…ciudati rau finlandejii astia si mai sunt si locul 1 mondial la educatie!
    Asemenea tie, am vazut ciocanitori doar in copaci vorbind limba morseza, pacat ca n-ai tras-o pe video pe ciocanitoarea asta de se hidrata linistita alaturi de suratele ei.
    Povestea ta mi-a amintit de o recenta dialectica de-a noastra in care eu sustineam sus si tare (mai lipsea sacadarea si semanam cu ciocanitoarea din povestire) ca omu nu prea vrea explorare, ei, mi se pare ca tu aici explici fix fenomenul asta! Mersi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s