Când „nu” devine „da”. Condiționat.

O scenă absolut banală, la care am asistat cu niște ani în urmă și care mi-a rămas undeva pe fundul unui neuron. Acum, habar n-am de ce, a gestat o idee. O mamă și un băiat ca la vreo 9-10 ani, într-un supermarșe. Mama împinge. Un căruț cu niște produse. În spatele ei, băiatul se oprește la standurile cu cipsuri. Ia o pungă în mână și se uită la mama. Mama se uită și ea, dar în altă parte. Peste vreo cinci secunde se uită după copil și îl vede cu cipsurile în mână, uitându-se întrebător la ea. Adică: pot? Mama dă imediat și destul de categoric din cap a nu. Copilul își schimbă automat uitătura, se transformă într-un angel care radiază implorare (frumușel al naibii, îmi venea mie să îi iau tot raftul de porcărele), iar mama, înduioșată de implorările angelului, îi face semn din cap: bine, hai ia-le… iar copilul radios aduce punga de euri și o aruncă în căruț.

Dacă nici asta nu e banală, apoi nușce altă scenă poate fi. Un copil a cerut voie să își facă o poftă, mama s-a opus, copilul s-a rugat frumos de mama, mama i-a dat voie. În termeni de negociere, win-win. Copilul câștigă cipsuri, mama căștigă recunoștința lui și conștiința că e mamă îngăduitoare. Și bună.

Chiar atunci, scena mi-a puțit. Nu știam de ce, dar era ceva ce nu-mi plăcea. Acum mi-am dat seama ce. Văzută din altă perspectivă, a ierarhiei familiale, copilul a repurtat atunci o victorie. Adică, prin mijloace specifice, a reușit să schimbe poziția inițială a mamei și să își atingă scopul. Probabil scena fusese jucată, în contexte diferite, dar în esență aceeași, de multe mii de ori în ultimii ani ai acelui cuplu. Așa, la prima scremere: copilule, hai să te culci că e târziu… mamiiii, dar mai stau puțin pe tabletă, numai puțin să termin niveluuul… bine, dar după ce termini nivelul, gata, bine? Dacă iau vreun relaxativ, mai scot alte câteva scene d-astea, în care mama vrea ceva și renunță la rugămintea copilului.

Zilele trecute vedeam la știri ceva cu o cerere de eliberare condiționată a unui deținut, oarece frate de oarecum mare om de stat. Și, să mă bateți cu pietre (prețioase) dacă știu cum, mi-a venit în minte scena povestită mai sus. Legătura?

În ambele scene, e vorba de o atitudine a autorității față de un, să zicem, subaltern, supus, inferior în ierarhie. În primul caz, mama (autoritatea care aplică legile familiei) spune copilului: nu, în conformitate cu legile noastre, nu poți să faci asta, nu ai voie să faci asta, eu decid pentru tine care sunt aceste legi și tu trebuie să le respecți, nu o să ai cipsuri. În al doilea caz, autoritatea care aplică legea îi spune inculpatului: nu, în conformitate cu legile acestui stat, nu aveai voie să faci ceea ce s-a dovedit că ai făcut, ca atare urmează să fii condamnat în funcție de gravitatea încălcării legii, nu o să ai libertate ceva timp.

În continuare, scenele se aseamănă. Copilul face frumos în fața mamei și speră să obțină de la ea schimbarea atitudinii, ca să îi dea voie să facă lucrul pe care inițial i l-a refuzat. Deținutul face frumos în fața autorității, ca să i se reducă pedeapsa, să fie eliberat condiționat, înainte de derularea întregii detenții.

În continuare, scenele se aseamănă. Mama este înduioșată de suferința copilului a-cipsic (adecătelea lipsit de cipsuri) și i le acordă. Doar de data asta, dar să nu se mai repete. Autoritatea este înduioșată de suferința deținutului (care are și el familie, mamă, sărbători pascale sau crăciunale, copii, afaceri de rezolvat) și îi acordă libertatea înainte de ispășirea pedepsei.

În continuare, scenele se aseamănă. Lipsește i-na-mo-vi-bi-li-ta-tea și im-pla-ca-bi-li-ta-tea (am scris așa că nu știam legat) legii. Lipsește ideea că o lege e așa cum e și se aplică așa cum e. Și că nu se poate schimba oricând vrem sau când suntem copii buni, frumoși și suferinzi din cauza ei.

Orice schimbare a legii, familiale sau penale, pentru un anumit eveniment, este o victorie a anomiei. Înseamnă detronarea autorității, chiar și pentru scurt timp. Înseamnă apariția unui precedent. Deci, dacă fac frumos, dacă mă rog destul, dacă sunt suficient de supărat că nu primesc ce doresc, în cele din urmă autoritatea (mama sau judecătorul) o să facă așa cum vreau eu.

Ca să citez niște celebri trubaduri de pe vremuri: mamelor din lumea-ntreagă, când luați o decizie referitoare la copil, luați-o după ce ați deliberat pe dinăuntru suficient și ați ajuns la o poziție care să vă convină. Și țineți-vă de ea după aceea. Fiți consecvente cu propria poziție. Când copilul vă roagă să îi luați cipsuri, stați măcar trei secunde și gândiți-vă dacă vreți sau nu să îi luați. Dacă nu vreți, apoi nu vreți și gata. Din motive care vă aparțin, ați decis că nu. Dar țineți-o pe nu. Dacă vreți, atunci luați cipsurile din prima, fără rugăminți. I le veți acorda fără să fie nevoie să vă schimbați atitudinea sub presiunea petentului. Pare o victorie facilă să acorzi ceva ce inițial ai refuzat. Dar din partea cealaltă, se vede cam la fel, o victorie: deci, fac eu ce fac și o întorc pe mama din drumul ei… ce tare sunt!

Iar despre cum aș face eu codul penal, asta e altă poveste, cam fascistă de felul ei.

Ilustrația

Reclame

3 gânduri despre „Când „nu” devine „da”. Condiționat.

  1. Chiar in dimineata asta a trebuit sa aplic ceva din „im-pla-ca-bi-li-ta-tea” mentionata mai sus. Am rezistat cu stoicism urletelor, apoi lacrimilor si in final respingerii copilului. Nu este usor sa faci asta cand il vezi cat de mic si nefericit este, sau mai ales cand ai pe langa tine persoane care nu inteleg de ce este necesar sa chinui copilul in halul asta, doar pentru ca el vrea altceva.

  2. Da, cred că aici e principala problemă. Când prea mulți inși din jur își dau cu părerea și știu mai bine decât mama. Cred că sabotajul din spatele mamei e ceva comun în multe familii. În loc de susținere, te trezești cu niște ninjalăi care abia așteaptă să fie „părinții” buni.

  3. culmea este că unii sunt părinți buni, doar când e vorba despre copiii altora. alor lor nu le-ar lua chipsuri, dar îi apucă prin oraș să îi roage pe părinți – fiți drăguți, măcar o dată!
    eu nu dau copilului prostii, dar îmi vine uneori să intervin pentru alții – normal că mă abțin, dar mă autoanalizez și mă întreb – unde-o fi omul cerebral din casa mea, când intru în casa altuia atât de iresposanbil?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s