Familia fericită. Oamenii nefericiți

Am mai povestit eu pe alocuri cum mintea mea nu se potrivește cu matematica. Convenționalismul simbolurilor cred că mă oftică. Faptul că regulile nu se schimbă și nici nu pot fi schimbate, aia mă-nervează la creierii capului.

Dar, pentru că, la fel ca pe toți oamenii trecuți prin actualul sistem educațional global, nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să învăț așa ceva, am fost obligat să învăț, la momentul ales de sistem, și matematică. Regulile fuseseră de mult scrise, și alea firești (alde Pitagora și triunghiul), dar și alea pe care mintea mea le considera nefirești, gen aia cu minus cu minus care dă plus.

În general, ideea de minus ceva e anti-mintea mea. Hai că pe zero îl mai înghite, cu făcălețul înfipt în circumvoluții. Dar minus? Am minus două mere, iar dacă îmi dai trei mere, o să am un măr. Și restul de două? Unde dispar? Să suplinească o abstracție din mintea mea? Două mere concrete dispar ca să completeze o abstracție?

Cea mai chisnovată goangă pentru mine a fost că minus înmulțit cu minus egal plus. Adică? Dacă am minus două mere, deci flămând, și mai primesc tot pe atâta, adică alt deficit de două mere, brusc am în mână patru mere? Cât de tare e asta! Dacă mă iau după regula asta, e suficient să zici: am minus cinci pești și minus trei pâini. Hai să le înmulțesc. Și, brusc, ai pus de o ditamai minunea…

Și totuși, operația are ceva real, o dovedește din plin viața oamenilor din jur. Să luăm o familie F (vedeți că știu să pun în formulă?). F este compusă din tată (T), mamă (M) și copii (C1 și, oricât pare de previzibil, C2). C1 și C2 sunt născuți pe rând, dar succesiv, la câțiva ani distanță, nu contează câți. Ca atare: T+M+C1+C2=F. Corect? Nici toarșa Mafia nu m-ar contrazice la asta (colegii din liceu ar ști ce zic).

Când sunt mici, C1 și C2 au ca model pe M și pe T. Așa funcționează specia umană. Iar M este cea mai bună mamă din lume. În mintea ei, orice M este datoare să se sacrifice total pentru binele celorlalți. Adică, pentru ca T, C1 și C2 să fie ok și cât mai confortabil, M își sacrifică propriul confort până la completa renunțare la el. Singurul lucru pe care îl dorește este ca F a ei să fie mereu și pururea bine și fericită. Toți termenii ecuației să fie bine și fericiți. Asta cu excepția ei, care este altruistă și renunță la binele și fericirea ei pentru ei. A, mai e ceva. Ar dori, în măsura posibilităților, să i se recunoască sacrificiul. Nu că altfel nu îl mai face. Dar măcar atâta merită și ea. Să i se recunoască martiriul.

Acuma, depinde foarte mult de semnul lui T. Dacă e plus, adică e prezent, cumva mai oferă și alt model de comportament. Dacă însă e minus, adică e mai mult absent decât prezent, C1 și C2 (mai ales dacă au un plus mititel sub ei, adică sunt fetițe) au un model puternic de urmat. O femeie (M) adultă și puternică, foarte capabilă și răzbătătoare, pricepută și atoatefăcătoare. Care face totul pentru ca cei din jur să fie bine și fericiți, sacrificând propriile nevoi și cumva, discret, bătând toba pe tema asta.

Modelul e, deseori, suficient de puternic pentru a fi considerat demn de urmat. Lecțiile sunt predate de M zi de zi, fără tablă și caiet, prin simpla prezență și facere de lucruri. La fel ca peste tot în natură, unde puiul-fiară învață de la fiara-părinte cum să facă să supraviețuiască. Iar C1 și C2 învață de la M că așa se face. Adică ai grijă de cei din jur, din F, cu orice preț. Începând cu propriul confort ca primă plată. Așa că, încet, dar sigur, lecția învățată de C1 și C2 este: renunță la propriul confort pentru ca ceilalți să fie bine.

Mințile de copii nu reușesc însă să distingă nuanțe. Și dacă M face așa, așa este de făcut, și altminteri nu. Orice altă variantă de a face, normal, duce la disconfortul celor din jur. Deci, dacă nu faci ca M, înseamnă că tu produci disconfortul celor din jur. Adică ai toate șansele să te simți vinovat de disconfortul celor din jur. Tot ce ai de făcut este să renunți la confortul tău și voala, nu te mai simți vinovat.

Zi de zi și an de an, C1 și C2 învață că propriul disconfort e prețul ca F să fie bine. Învață să renunțe la confortul individual pentru binele comun. E drept, dacă tăiem F în bucăți, ne alegem cu niște felii-indivizi nefericiți și gata să renunțe la confortul lor pentru al altora, conform lecțiilor primite. Dar, dacă reunim aceste felii nefericite, reușim să întregim un mare și fericit F. Și iată cum, adunând minus cu minus cu minus cu minus, rezultatul este un mare și frumos plus, o familie fericită, compusă numai din oameni nefericiți.

O să ziceți: și T? Și eu o să zic: Păi n-am stabilit din ipoteză că e cu minus?

Ilustrația

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s