Când nu vrei să găsești ceea ce cauți

Dacă ați scăpat episodul de sâmbăta trecută, asta e continuarea lui.

În căutarea unei bănci de unde să își ridice datoria din vechime, Omul căruia i se datorează ceva își găsește un partener de cuplu care miroase a posibilă returnare a datoriei. Și îi cere aceluia datoria înapoi. Îi cere să se poarte așa cum ar fi vrut să se poarte părintele. Îi cere să îi dea lucrul îndelung râvnit în copilărie și care lui i-a fost refuzat.

Uneori, Omul chiar primește acel lucru. Că e vorba de dovezi de iubire, sau de apreciere, sau de laude, sau de băgare în seamă, sau pur și simplu un comportament fără agresiune, partenerul de cuplu se dovedește capabil să ofere Omului ceea ce își dorește.

Odată ce se dovedește că acel partener este sursă reliabilă de lucru dorit, Omul dorește acel lucru în cantități tot mai mari și tot mai des. Și cere acel lucru partenerului tot mai mult și tot mai des, pentru că simte că niciodată nu primește destul de mult și destul de des. Și e de ajuns ca partenerul să nu poată o singură dată să ofere ceea ce i se cere. Atunci Omul, deja alergizat din copilărie la neprimirea lucrului dorit, izbucnește: Am crezut că tu ești altfel. Am crezut că tu mă iubești. Am crezut că tu mă-nțelegi. Am crezut că tu o să îmi acorzi atenția pe care mi-o doresc. Am crezut că tu nu ești agresiv. Am crezut că tu o să apreciezi ceea ce sunt.

Și brusc, tot ce a făcut partenerul până atunci, indiferent cât de mult și de des, e șters cu buretele. Nimic din cele făcute nu contează. Contează doar că acum, aici, nu achită acea datorie Omului. La asta, la neachitarea datoriei, Omul știe foarte bine să răspundă, a jucat rolul creditorului refuzat de nenumărate ori din copilărie și până acum. Știe ca pe apă rolul victimei neiubite, nebăgate în seamă, neapreciate, agresate. E rolul familiar și inconfortabil în care a crescut. Aici vorbim de acele cupluri care joacă șoferul și polițistul de rutieră. Indiferent cât de atent va fi, indiferent câți kilometri va fi condus corect, la un moment dat șoferul va face o greșeală, iar polițistul va fi acolo să îl prindă și să-l amendeze. Indiferent cât de mult și de des va fi prezent la datorie partenerul, cândva undeva el va lipsi la apel, iar Omul o va lua de la început cu cererea de achitare a datoriei către sine.

Alteori, partenerul chiar nu este de acord să achite o datorie care nu-l privește. Și refuză să o achite, deși ar putea să o facă. Deloc descurajat, Omul insistă. Prea puțin important pentru el disconfortul produs partenerului. Important e ca el să ceară datoria înapoi și să nu i se dea. Și insistă, și insistă, și insistă. Și vrea nu să schimbe partenerul, ci să-și schimbe partenerul. O muncă, dacă mă întrebați, complet lipsită de speranță. Dacă e să îl întrebăm pe Om, el nu își pune problema dacă are vreo șansă să își schimbe partenerul. El doar încearcă. La fel cum în copilărie încerca să obțină achitarea datoriei de la un părinte deloc dispus să o facă. Și cu aceleași șanse de reușită. Sunt acele cupluri în continuu război, în care unul vrea să îl schimbe pe celălalt, care se opune din toate puterile. Și de câte ori ți-am spus până acum să fii și tu mai altfel, și tu nu vrei deloc, oricât te rog, să te schimbi. Știi că mă enervează când ești așa cum ești, și tu tot continui să fii la fel. Nu ții deloc la mine? Ce ți-o fi să fii și tu mai altfel, să mă simt și eu mai bine?

Indiferent de scenariu, de fapt nu achitarea datoriei către sine o vrea Omul. Nu are ce face cu ea acum. Indiferent cât i se dă, nu va aprecia. E un fel de mâncare pe care nu-l apreciază, pentru că nu știe gustul din copilărie, pentru că n-a mâncat în copilărie așa ceva. În imaginație da. I-a văzut pe alții mâncând și și-a imaginat ce gustos ar fi, ce bine s-ar simți și el dacă ar mânca. Dar nu a mâncat. Acum e adult, i se oferă ceea ce și-a dorit, gustă și zice: Așa, și? Asta e tot? Mare rahat am primit, ce să mai fac cu el acum?

Nu. Ceea ce își dorește Omul ajuns adult nu este achitarea datoriei. Dorește căutarea datornicului și dovedirea lui ca rău-platnic. Dorește să ceară continuu returnarea datoriei, iar răsplata finală este să i se refuze. Și va cere tot mai mult și mai des până când va fi refuzat. Și atunci, triumfător, își va spune, atât de adânc în suflet că nici nu va ști că spune asta: Deci, părintele meu făcea bine când mă refuza. Uite, nimeni nu vrea să îmi ofere ceea ce ar fi trebuit să primesc de la părintele meu. Și, la fel de adânc în suflet, atât de adânc încât nici nu știe, e fericit că n-a primit de la părintele lui ceea ce nu reușește să obțină de la nimeni. Părintele a avut dreptate să nu îi dea ce își dorea.

Ilustrația

Reclame

14 gânduri despre „Când nu vrei să găsești ceea ce cauți

  1. Pare cam sumbru ce spui tu aici pentru că e un dead end either way: partener care dă dar nu destul sau partener care nu dă și căruia, chiar și așa, i se cere să dea…Cum poate ieși din această capcană? Din această compulsie la repetiție? Din scenariul cu binecunoscutul sfârșit?

  2. Există și un happy end?
    Mă gândesc că poate mai există și excepții în care creditorul a înțeles, încearcă să rezolve situația cu datornicul…dacă nu, asta e, o trece la pierderi, închide dosarul și își vede mai departe de viață.
    Spune-mi că este posibil.

  3. Adela, părerea mea e că situația cu datornicul (părintele) nu se mai poate rezolva din două motive: datoria respectivă avea valoare atunci, în copilărie (pentru că creditorul nu este de fapt adultul din prezent, ci copilul); și în al doilea rând, din cauză că părintele ar trebui să fie altfel pentru a fi disponibil să plătească – și părintele se schimbă.
    Însă mă întreb și eu ca și tine cum poate să „închidă dosarul”…

  4. Dificilă întrebare. Cum să împaci un copil care își dorește de o viață ceva, atunci când află că nu va obține niciodată, dar niciodată, acel ceva? Cum îl împiedici să tot încerce să obțină ceea ce își dorește? Mai ales că e foarte greu să înțeleagă faptul că vremea acelui ceva a trecut demult și că acum nici nu mai are ce face cu acel ceva. Cum spuneam aiurea, cândva, nu obiectul căutat e lucrul dorit. Căutarea obiectului este lucrul dorit. Și când îți dedici o parte semnificativă din viață căutării, parcă nu îți vine să o lași baltă.
    Când aștepți o grămadă de timp în stația autobuzului și nu vine. Ce faci? Îți vine să pleci? Nu cumva investiția de timp e atât de importantă că nu îți vine să îi dai cu piciorul, sperând că rezultatul va fi pe măsura investiției? Nu cumva nici nu vrei să iei în considerare că pe linie a fost un accident, sau că reatebeul a decis anularea liniei de autobuze? ȘI acum ce faci, dacă nu mai aștepți autobuzul? O iei pe jos, dar întorci capul la fiecare pas, că poate vine? Cred că e enorm de greu să pleci din stație și să îți fixezi o destinație, alta decât următoarea stație, și să renunți la ceea ce ai așteptat atât de mult, cu atât de multă răbdare și speranțe.
    O relație între doi adulți, la modul ideal, ar presupune că fiecare din cei doi adulți vine nu să ceară și să obțină plata datoriei din copilărie. Ci să ofere partenerului ceea ce are de dat și să primească ceea ce are de oferit partenerul. Și să nu ceară ceea ce partenerul nu poate oferi. Și nici să nu încerce să obțină ceea ce partenerul nu poate oferi. Sau nu e dispus să ofere, tot aia.
    Dar pentru asta e nevoie de mai multă dezvoltare personală decât poate încape într-o singură viață. În fond, chiar e adevărată aia cu evoluția spre o maimuță care ia totul personal. Uneori, cred că treaba asta cu conștiința de sine e o glumă proastă făcută unor primate.

  5. Tare optimist ești astăzi, Sorin…Hai să mergem pe logică, că e prietena noastră, a tuturor (mă rog, nu chiar, da’ n-am găsit altă rimă): ca să fii nemulțumit că ai conștiință de sine, tre să știi cum e, adică să o ai. Și dacă o ai, înseamnă că nu știi cum e să nu fii conștient de sine, așadar nu poți ști dacă e mai bine fără! Problema nu e că ne știm pe noi înșine, ci mai degrabă că nu suntem mulțumiți de ceea ce știm despre noi…ș-uite așa, vrem nu vrem, ajungem tot la imaginea de sine. Care în cazul e față nu arată prea bine – un creditor mic, extenuat și nefericit; dar totuși plin de speranță…
    Norocul nostru e cu neuroplasticitatea creierului, numai cu ajutorul ei putem debloca amigdala asta păcătoasă. Căci, odată ce am realizat că amigdala e blocată în căutarea asta și ne tare dăunează, deja i-am mai luat din forță și apoi o putem „virusa” treptat cu gânduri conștiente, sănătoase despre și pentru noi. Și mai apoi cu acțiuni de același tip. Am ignorat un ingredient foarte important în toată treaba asta, și anume motivația care stimulează voința. Și trebuie o tonă de voință să trecem prin tot procesul asta! Și acum am ajuns la o altă întrebare: ce ne motivează oare să vrem să ne „închidem contul de datorii”? Dăm legătura în studio

  6. Motivația care ne-ar mâna în lupta asta ar putea fi tocmai imaginea de sine. Când mă uit în oglindă, întrebarea e dacă îmi convine ceea ce văd sau nu. Și mai ales dacă îmi convin ochelarii prin care mă privesc. Și dacă nu cumva intuiesc deformarea imaginii de sine din cauza acelor ochelari.
    Dar cred că în principal, motivația o dă dorința de a sălta capul din iesle și a privi la cer. Definirea ca ființă independentă, nu tributară absolută a unor mituri învățate în copilărie.

  7. Ochelarii prin care văd sunt singurii prin care știu să vădă, mi-e teamă că e cam greu să intuiască deformarea dată de ei. Pentru că ei cred cu tărie că imaginea de o văd în oglindă, chiar dacă nu le place, e ceea ce îi definește!
    Mai degrabă cred că e a doua, aia cu săltatul privirii. Și o alta mai poate fi, în unele cazuri, suferința prea mare care îi determină să își dorească să rupă lanțul! Mi-a zis odată cineva că a rupt prima za și mi-a zis-o cu atâta încântare că n-am cuvinte să descriu…

  8. Asta da, îmi scăpase, mulțumesc. Suferința interioară cred că e cel mai puternic motivator pentru o schimbare. Dar vezi cum o anumită configurație interioară (în cazul meu proactivitatea legată de viața mea cu mine) mă face să omit o chestie foarte importantă pentru alții, reactivitatea doar la rău? Inside my box…

  9. Poate că ai omis-o pentru că ești la nivelul al doilea. Mi se pare că procesul se deschide întâi cu reactivitatea la rău (rana) și apoi continuă cu proactivitatea. De ce aș fi din prima proactiv dacă totul mi se pare în regulă? Dacă mi-e bine în iesle, de ce să scot capul?

  10. Adică limitat, pana la urmă…limitat la consistenta mea inițială, pe ea o stiu, si dacă nu mi-e rău asa nu vreau sa zdruncin sistemul meu, nu simt nevoia sa explorez foarte mult, decât poate doar în limitele zonei mele de confort. Mă conserv acolo, am repere, dacă le părăsesc e ca si cum ma părăsesc pe mine…nasol, nu?

  11. Îmi pare rău, în gândirea mea e invers decât spui tu. Tocmai pentru că sunt om, sunt dator să ies din zona de confort și să explorez. să descopăr Americi și Poli Suzi și Australii. Tocmai pentru că sunt om cu conștiință de sine, nu pot să mă părăsesc, merg cu mine oriunde mă duc.

  12. Asta este, vedem diferit chestiunea asta, se mai întâmplă. Însă rămăsesem cu senzația că te raportezi asemănător cu mine la faza cu schimbarea: postare de prin noiembrie 2016…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s