Oamenii care vorbesc

Cică la un spectacol de striptiz îți poți da seama foarte ușor dacă în sală e un șrinc: e ăla care se uită nu pe scenă, ci la spectatori.

Mă văitam acum ceva timp că în meseria asta emoțiile autentice sunt cumva estompate de percepția profesionistului, care vede, aude și interpretează lucrurile altfel decât un neinițiat. O chestie care, uneori, este teribil de enervantă. De ce să nu poți să simți bucuria și tristețea fulopșăn? De ce, dincolo de 90% din mine care participă la un eveniment, mai sunt în spate zece procente din mine care mă observă pe mine cum particip la eveniment? De ce sunt propriul meu supervaizăr, care post-eveniment începe să mă întrebe cum m-am simțit, de ce am zis aia, ce a fost cu reacția ailaltă…

Nu pot să nu observ lucruri la oamenii din jur și la mine. Deformație sau boală profesională. Nu pot să nu încerc să extrapolez psihologii individuale spre psihologii de masă. Și, în ciuda încărcăturii emoționale enorme din ultimul uichend, undeva în spatele meu a fost mereu un al cincilea eu (de la Ojog-Brașoveanu citire), care mă și ne observa rece și clinic.

Grecii vorbesc între ei. Mult. Enorm comparativ cu românii. Cu multe ordine de mărime mai mult ca finlandezii. Am văzut dintotdeauna fenomenul ăsta. Străini unul de altul, leagă conversații pe stradă, în magazine, la tavernă, pe plajă. Spun de toate, cât mai neutre și mai multe, își dau binețe cu multe cuvinte a la Moromete. O binețe între vecini nu e doar bună ziua. E și Ce mai faci, cum ești, ce fac copiii? Înțepături amicale peste gard: A, pe frate-meu îl saluți, dar pe mine nu… cum să nu te salut, mă Tanasi, tocmai pe tine să nu te salut, care ești cel mai nemaipomenit, te-am salutat, dar n-ai auzit tu, că îmbătrânești…

O târguială la piață e prilej de conversație. Cumpărarea unui kil de roșii e prilej de a sta de vorbă măcar zece secunde, de a face o glumă, de a răspunde la glumă. La brutăria din colț cumpărarea unei pâini e prilej de vorbă. Luați pâinea de la noi, dar o plătiți la casă… Păi mă duceți prin tot magazinul? Normal, ca să ne vedeți pe toate cât suntem de frumoase, nu doar pe mine… Și totul spus în joacă, amical, fără pic de nuanță agresivă, cu zâmbetul pe buze. Și nimeni nu se consideră ofensat de glume, nimeni nu se crede luat în batjocură.

Pe plajă, șezlongurile sunt practic aproape lipite unul de altul. Nu că n-ar fi loc destul să le răsfiri. Dar oamenii nu s-ar simți bine departe unii de alții. Sunt atât de lipite încât camerunezul care vine să vândă cercei și ochelari de soare aproape nu are pe unde să treacă. Conversațiile dintre oameni sunt auzite de toți. Chiar și certurile, care sunt la fel de intense ca un foc de paie și durează fix cât el. Oamenii intră în vorbă, deși nu se cunosc și nu se vor mai vedea vreodată. Spun despre ei, despre copiii lor, despre cam pe unde locuiesc. Fac glume pe seama vorbăriei femeilor (bărbații) și pe seama bărbaților (femeile, dar mai puțin, așa…). Își spun la revedere cu cuvinte multe, în care spun ce mult se bucură că s-au întâlnit și vorbit. Două secunde mai târziu, fiecare a uitat de celălalt, pentru că la următorul colț, fiecare va mai vorbi cu un alt necunoscut, și din nou vor fi glume, și din nou vor începe să spună de toate, doar de plăcerea vorbitului.

Contactul uman e omniprezent și atotstăpânitor la greci. Îi unește ca popor, indiferent de opiniile lor individuale. Fiecare din ei știe că poate pune bază pe ajutorul celuilalt, fiecare știe că e băgat în seamă de ceilalți, fiecare știe că înseamnă ceva pentru ceilalți. Ei vorbesc. Nu trimit mesaje pe telefon, conceptul de uațap le e străin. Am asistat la întârzieri de juma de oră și la patru convorbiri telefonice de îndrumare spre o locație, pentru că le era mai firesc așa decât să dea șerlocheișăn pe uațap.

Suntem, eu cu Irina, pe cale să plecăm spre hotelul unde ne-am cazat. E seară târziu și avem de mers vreo patrujde kilometri până la Megara, prima localitate creștinată din Grecia. Care arată și acum ca atunci. În jurul nostru, e fierbere mare. Cum ajungem noi la hotel, că nu știm orașul. Se dă telefon la hotel. Cu multe cuvinte i se explică recepționerului situația. Dincolo de amabilitatea profesională, omul dă toate relațiile posibile de îndrumare spre hotel. După care se oferă să iasă în strada principală și să ne conducă spre hotel. El personal. În planul făcut de cei din jur, în timp ce noi doi ne uităm și nu înțelegem, o mașină cu doi inși, care au alte treburi de fapt la care vor renunța ca să ne conducă pe noi, va merge cu noi până în oraș. Acolo vom fi preluați de alt ins, necunoscut, dar recepționer de hotel, care ne va conduce pe strădulinele întortochiate și pline de gropi până la hotel. Ca să ne ajute.

Ne uităm amândoi pătrat. Nu înțelegem de ce atâta zarvă. Avem telefoane. Trece mult timp să îi convingem pe cei din jur că suntem perfect capabili să ne descurcăm pe cont propriu, cu gipi-esul din dotare. Par să nu înțeleagă. Conceptul de gipi-es le e, totuși, familiar. Nu reușesc să înțeleagă de ce noi ne bazăm pe tehnologie, în loc să ne bazăm pe cei din jurul nostru. Pe oamenii din jurul nostru. Ei ne pot ajuta. Ei vor să ne ajute. Se simt bine când o fac.

Dar. Asta e valabil în Grecia.

Ilustrația

Reclame

3 gânduri despre „Oamenii care vorbesc

  1. Uau, cat de faina e toată zarva asta si apropierea dintre oameni! Îmi imaginam ca mai există locuri din astea, dar nu le am cunoscut, esti un norocos!

  2. Zece ani in urma, vizitand insula Rodos, am cerut de la receptia hotelului sa fim dusi la cea mai populara taverna locala…populata de localnici, nu de turisti. Ca sa nu avem dubii. Nu intelegem un cuvant din ce vorbeau, dar „am vorbit” cu ei pana la 3 dimineata. As fi vrut sa raman acolo caci ma simteam deja de-al casei dupa cateva ore.
    Companie multinationala cu sediul in Atlanta. Cladire noua impecabila in Toronto.Cuburi. Oameni. Cuburi. Geamuri. Oameni. Ziduri. Suntem anuntati ca in Coffee area se vorbeste si deranjam secretara si vizitatorii …aflati la un etaj mai jos, fiind spatiu deschis, se creeaza ecou, ou, ou, ou.
    Nu am vazut vreodata oameni vorbind tare sau hahainduse cu gura la urechi in acea zona, ce dracu’ aici daca zici hi and by si intrebi de starea vremii s-au cam terminat topicurile. Aaaa, daca a jucat Blue Jays ieri ar mai fi rost de un subiect constipat. Primim email in care suntem amenintati ca inca se vorbeste in coffee area si ca s-a ridicat jumatate din nr de mese si scaune si…ca daca mai continuam sa vorbim se va lua si cealalta jumatate. Astept sa fiu data afara. Nu fiindca am vorbit in cafetarie. Imi e sila de imi beau cafeaua pe bordura din fata cladirii. Dar am sris un email la Cel De Sus spunand ca prin ceea ce faceti ingraditi orice conexiune interumana si imi aduceti aminte de filmul Wall-E pe care daca nu l-ati vizionat inca nu este timpul pierdut.
    Imi fac bagajele si plec in Grecia. Punct.

  3. În Stockholm, doamna proprietar ne-a atras atenția ca nu cumva să vorbim pe balcon, că în curtea interioară se face echo-ho-ho și deranjăm colocatarii. Adevărat că se auzea, dovadă cei patru tineri care pe la 3 dimineața vorbeau încet pe balconul lor și totuși i-am auzit cu fereastra închisă. Pare că felul cum se construiesc locuințele este influențat de climat și influențează interacțiunile umane. Dar e clar, oamenii trebuie să se preocupe să slujească sistemului, nu să se hăhăiască între ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s