Datornici și datorii de recuperat

Îmi vine în mine o scenă recentă de la un joc escape la care am participat. Camera era destul de întunecoasă și într-un colț și mai întunecos era un schelet de plastic. Fiind în dreapta intrării, eu la el am ajuns primul. L-am pipăit fără rușine, dar era întuneric acolo și nu vedeam mare lucru. Așa că am plecat mai departe, în zone mai luminate, să caut indicii. Mult mai târziu, când ne blocaserăm, un alt coleg de joc a ajuns la scheletul de plastic, l-a ridicat și a văzut că ăla stătea pe o cheie. Care descuia un lacăt care ținea tot jocul pe loc. Fără să miști scheletul din zona de întuneric, nu puteai termina jocul.

O scenă similară este în istorisirile despre Nastratin Hogea. E noapte și el stă aplecat de șale, în fața casei, lângă un felinar și se uită pe jos. Un vecin îl întreabă: Ce faci, Hoge, ce cauți? El zice: Inelul pe care l-am pierdut. Vecinul: Unde l-ai pierdut? Hogea: În casă. Vecinul: Păi de ce nu-l cauți unde l-ai pierdut? Hogea: Bă, păi tu ești prost? În casă e întuneric, cum să-l văd pe întuneric? Îl caut unde e lumină, nu?

Cunosc un Om. De data asta, e la modul generic. De fapt, cunosc mulți, foarte mulți oameni în situația pe care urmează să o scriu, dar o să rămân la un Om, pentru ușurință. Cine se recunoaște, se recunoaște. Cine nu, nu.

Omul nostru are de primit o datorie. I se datorează ceva de multă vreme. De când era copil, el trăiește cu ideea că i se datorează ceva. E ceva ce avea dreptul să primească și nu i s-a dat. Datornicul, de fiecare dată, la fiecare om de care zic, e părintele. Sau părinții. Omul știe că era îndreptățit să primească ceva, iar părintele a refuzat să îi dea acel ceva când Omul era copil.

Dovezi de iubire, dovezi de băgare în seamă, aprecieri, laude, lipsa agresiunii, luare în serios, intimitate, sanctuar, siguranță, stabilitate. Toate astea pot fi lucruri pe care Omul nu le-a primit. Și le-a dorit.

Dacă n-ar fi văzut alți copii (frați, surori, verișori, vecini, prieteni) primindu-le, ar fi spus că așa e lumea și basta. Dar a văzut alți copii cum primeau, iar el nu. Și a rămas cu dorul de a primi și el ce aveau alții. Ca un creditor uitat de datornic. Și Omul ajunge adult, dar ceva din el nu uită că i se datorează ceva. Și caută să își recupereze acea datorie. De la părinți, sigur. De la ei continuă să spere că va primi, adult fiind, ceea ce nu a primit când era copil. Măcar acum, în al treișpelea ceas, să primească ce nu a primit în primele ceasuri ale vieții. Și de fiecare dată, când se întâlnește cu părintele său, copilul din adult speră ca, măcar de data asta, să fie altfel. Și nu e. Dintr-un puț de petrol iese doar petrol și nici măcar o dată, accidental, apă. Câteodată, Omul se convinge în timp că degeaba așteaptă ca părintele să își facă datoria față de el, renunță să aștepte returnarea datoriei de la părinte și se îndreaptă spre alte zări. Dar sentimentul că are ceva de recuperat nu dispare. Și Omul merge să ceară datoria în altă parte. La lumină. Unde poate vedea.

Se duce la alte persoane și cere să i se dea datoria. E adult, are o relație și vrea ca partenerul de relație să-i returneze datoria. Partenerul are obligația, crede Omul, să îi ofere ceea ce Omul trebuia să primească în urmă cu niște zeci de ani. Nu contează pentru Om că datoria trebuia returnată în altă epocă și de către altcineva. Pentru copil, datoria e de azi, și orice persoană care seamănă cu părintele ESTE părintele și trebuie să îi dea datoria înapoi. Ca un ins care merge cu un cec emis pentru  o bancă din Mozambic în 1950 și încearcă să îl încaseze la BNR în 2017. Și e uimit că nu se onorează acel cec… de ce, că doar el a mers la bancă, nu? O bancă e o bancă, nu?

În căutarea a ceea ce i se datorează de niște zeci de ani, copilul este expert în descoperirea datornicilor. El îi miroase de departe pe cei care seamănă cu părintele, se duce glonț la ei și le cere datoria. Vrea ca ei, laolaltă și pe rând, să se comporte cum părintele nu s-a comportat. Vrea înapoi ceea ce nu a avut niciodată, ceea ce i se datorează. Așa apar acele relații în serie, scoase la copiator, cu copii reușite sau semireușite ale părintelui, în care Omul cere, de la cei care seamănă cu părintele, datoria înapoi. Și nu capătă, de cele mai multe ori, datoria înapoi, pentru că nimeni, de fapt, nu are o datorie la acel Om.

E mult mai greu să ajungi la scheletul din întuneric și să-i ceri cheia să mergi mai departe. E mult mai ușor să cauți cheia la lumină. E drept că nu e acolo și nu ai șanse să o găsești. Dar măcar ești la lumină, în siguranță.

Mă întreb ce face Omul când găsește pe cineva care e dispus să îi dea datoria înapoi. Dacă vă întrebați același lucru, ne vedem peste o săptămână. Da, tot aici.

Ilustrația

 

Reclame

4 gânduri despre „Datornici și datorii de recuperat

  1. Mi-a plăcut mult analogia cu scheletul din întuneric și cu cheia de sub el! Ca să te eliberezi de acolo tre să stai pe întuneric, să ieși din zona de confort (zona luminată unde vezi ce faci, ești în siguranță și, mai ales, în care ești obișnuit să fii) și să cauți cheia…Eu văd cheia asta ca având dublu rol: închide contul de datorii și descuie ușile încăperii în care stai blocat de mulți ani (nu doar de o oră) cerând, sperând și așteptând să ți se umple contul ăla.
    Iar la întrebarea ta cu persoana dispusă să îi plătească ea datoriile în locul părintelui, cred că omul nostru nu se va mulțumi cu ele (pentru că sunt pseudoplăți) și va cere tot mai mult și mai mult!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s