Când ai voie să fii altcineva?

Ieri dimineață m-a pocnit începutul postării ăsteia. O aveam, o clocisem, dar nu știam de unde s-o pornesc. Voiam să scriu despre oamenii care sunt internați în acel spital și care cerșesc prin curtea lui.

Pentru mine, care din 1997 am străbătut curtea pe jumate, până la secția I, timp de cinci ani, și apoi pe toată în drumul Scubei, fenomenul oamenilor care cerșesc pe alei este absolut familiar.

La început trebuie să treci de surpriză. Sunt oameni în toată firea, femei și bărbați, de la 18 la 80 de ani, pe aleea principală care trece pe lângă turnul de apă, trece pe lângă neurologia de copii, pe lângă bucătării (la prânz vara un miros de ciorbă de cantină absolut revoltător), pe lângă clădirea direcției și iese la poarta de pe Berceni. Pe vremuri drumul principal era pe lângă Reso, dar niște doamne menajere.

Aleea asta, tixită pe margini cu semne de circulație, probabil învârteli de acum niște ani ale unei doamne menajere generale (actualmente ușor priponită?), e populată de diferiți pacienți internați în diferite secții ale spitalului. Care se plimbă, care se duc să își ia o cafea (decofeinizată!, ca să aibă motive de dureri de cap, tratate cu pastile, normal), care vorbesc între ei. Și unii care cer. Unii cer bani direct. Alții cer țigări direct. Unii cer cu motiv (să îmi iau un covrig, să îmi iau o pâine, să îmi iau un suc, să îmi iau o țigară). Alții fără motiv exprimat, ci subînțeles (ca să aibă, normal… dăăăă!). Sumele sunt fixe, fie cinzeci de bani, fie un leu, rar doi lei. Apropierile de trecătorii purtători de bani sunt diferite, de la ezitant la abrupt (ăștia abrupții sunt majoritatea internați cu schizofrenie, au probleme cu distanța interpersonală). Mai contează și experiența în cerut, sunt unii care acum ucenicesc și se cunoaște, alții care au ani grei în meserie și se cunoaște.

Acum vreo câțiva ani, când a intrat în pâine firma de pază, pacienții nu aveau voie să ceară. Făceau rău imaginii spitalului. Doamnele care se duc cu oalele pe cărucioare să ia masa, zdrăngănind prin ploaie și soare, nu fac rău. Când apărea agentul de pază pe alee, pacienții dispăreau pe alei lăturalnice și reapăreau când agentul dispărea.

Mereu m-am întrebat, și abia aici ajung la postare, până aici am scris de plăcerea mea. Ce îi face pe oamenii ăștia să cerșească? Lipsa, da, sunt de acord. Familia care nu le dă bani. Da, sunt de acord. Și totuși. Unii dintre ei, și prin felul pijamalelor (ba unii au și halate de molton), și prin vorbă și prin maniere, sunt oameni cel puțin spălați, dacă nu mai bine. Și totuși, cerșesc. Cum a fost omul de ieri dimineață, de lângă turnul de apă, pe alee lângă secția cinșpe. A dat bună dimineața, a spus îmi cer scuze, poate aveți să îmi dați și mie… a sesizat capul băgat între urechi și a continuat îmi cer scuze. Nu era mai psihotic decât mine (așa, la ochiul meu), avea cel puțin liceul, era manierat și politicos. Și cerșea.

Nu știu care ar fi fost răspunsul lui acum două săptămâni, înainte de internare, dacă ar fi fost întrebat dacă va cerși în timpul internării. Aș paria că ar fi respins ideea cu vehemență. Nu știu răspunsul lui dacă ar fi întrebat la o lună după externare dacă a cerșit în timpul spitalizării. Aș paria că ar nega cu la fel de mare vehemență. Și totuși, omul ăsta, foarte probabil stimat de familie și vecini, cerșea ieri, la șapte și doozeci dimineața, pe aleea care dă în Racoviță.

Și totuși, de ce? Aia cu boala psihică, scuze, n-o înghit. Rarisim am văzut oameni psihotici cerșind, pentru simplul motiv că nu au voie să iasă din pavilioane câtă vreme sunt psihotici și imprevizibili. Plus că psihoza îi duce într-o lume în care banii nu contează.

Pijamaua și statutul de pacient internat la psihiatrie? Oare asta să fie masca și pelerina, spada și scutul acestor oameni? Dacă ești internat la psihiatrie poți să faci orice chestie de care te-ai rușina dacă ai fi în alt loc? Ai voie să renunți la tine? La ceea ce ești? Asta e internarea la psihiatrie, o abdicare temporară de la ceea ce ești în restul vieții, de la identitatea ta? Chiar și când ești conștient, când ești în realitatea tuturor, ai voie să nu te comporți ca de obicei pentru că ești internat la psihiatrie?

Și asta a fost postarea la care nu aveam început. Acum începe începutul. Care a venit ieri, la întâlnirea cu insul descris mai sus. Mi-a venit în minte, nu știu cum și nici nu îmi bat capul, scena din Vânătorii de zmeie, când tatăl, în acel camion care îi ducea în refugiu, e gata să se lase împușcat doar pentru ca în prezența lui să nu se petreacă un viol. Pur și simplu, în mintea lui, el nu admitea să asiste, în viață fiind, la derularea unui viol. Prefera să moară decât să permită ceva de nepermis. Nu s-ar mai fi suportat el pe el dacă ar fi asistat neputincios la așa ceva. Prefera moartea decât să renunțe la ceea ce era el cu el.

Ilustrația

Reclame

9 gânduri despre „Când ai voie să fii altcineva?

  1. N-am citit Vânătorii de zmeie, însă din scena pe care o descrii mai sus, îmi pare că bărbatul mai degrabă nu putea să asiste la așa o scenă traumatică, decât că nu voia să renunțe la principiile sale. Aici tu știi mai bine contextul, pentru că citit cartea.
    Situația celor care cerșesc în curtea spitalului mi se pare diferită. Mă gândesc la mai multe variante posibile: cât sunt internați se văd pe ei înșiși în imaginea de victimă – și atunci se comportă ca atare, cerșitul făcând parte din această imagine; sau, cum ziceai și tu, acolo în spital nu au de apărat o imagine socială deja creată și care e mereu în pericol de amendare dacă nu respectă normele sociale – se simt liberi pentru că nu-i judecă nimeni, nu-i cunoaște nimeni; sau contagiune socială – îi văd pe ceilalți că cerșesc și se gândesc că acolo așa e normal…Cum ți se par variantele astea? Te mai gândești și la altele?

  2. Cred că ține în foarte mare măsură și de personalitatea premorbidă. Chiar nu văd un over-achiever tip A să ceară altora. Eventual să organizeze o rețea pe care să o păstorească, aia da. Probabil că o personalitate mai dependentă ajunge la cerșit. Dar cred că ține și de regresia psihologică inerentă unei îmbolnăviri. Plus că ar fi cazul să ținem seama și de mediul familial din care vine omul cu o mai lungă suferință psihică. Acolo, familia se poartă cu mănuși cu el, iar el are dreptul în familie să fie cocoloșit și să nu facă mare lucru. Chestia asta de a ți se purta de grijă chiar lasă urme pe termen lung, simți probabil nevoia să-ți amintești periodic faptul că cineva îți dă doar pentru că exiști.
    Sau o personalitate spre masochist, care găsește în actul cererii un mod de a se umili?

  3. Aha, nici eu nu-mi imaginez personalitatea A în situația asta, cocoloșiții, da. Asta cu „ți se dă doar pentru faptul că exisți” sună creepy rău, chiar există oameni care gândesc așa?? Adică i-au condiționat pe ceilalți în așa hal? (ca să nu zic domesticit…)

  4. Cred că am găsit răspunsul la întrebare: „high-maintenance individuals will always attract the compulsive caretaker”, ceva de genu’ persoanele care sunt needy își vor găsi mereu salvatori, oameni care să-i îngrijească. În filmulețul asta, tipa explică și procesul de fabricație a salvatorului https://www.youtube.com/watch?v=JD4O7ama3o8&feature=youtu.be. Se pare că nu i-au domesticit cei needy, ci au fost formați așa: ajuți, deci ești validat.
    Ce pereche…

  5. Eu am vazut un tip tanar la universitate la metrou cersind si era neconvingator, in sensul ca se vedea ca se simte neconfortabil in pozitia asta, era imbracat bine, curat si nu insista ca un ‘profesionist’. Avea o motivatie, de genul trebuie sa adune bani sa se intoarca nu stiu unde, acasa parca. L.am refuzat dar subconstient am avut impresia ca este de fapt un experiment, ca ma aflu in prezenta unui student, poate la psihologie sau sociologie, care conduce un experiment, sa vada ce tip de oameni ofera bani, ce atitudine au fata de ceI care cer etc.
    -ghiocel 32

  6. @Andra: asta cu cuplul Părinte ofertant-Copil receptor e o explicație validă de multe ori. Totuși, nu cred că explică fenomenul cerșitului. De cele mai multe ori în cuplul pomenit e vorba de atenție și servicii, nu de bani. Cred că e ceva mai complex. Poate un studiu larg, cu chestionare încă neproduse ar merge? Și ar mai fi de văzut dacă fenomenul e valabil și în alte țări. Dacă nu, înseamnă că e o caracteristică de-a acestei populații, cu variante de la plasa electorală la sarmalele de Crăciun. Adică e pe gratis, ți se dă, nu ți se ia.
    @ghiocel: păi mi se pare o temă de cercetare excelentă pentru un psiholog sau sociolog. În Edinburgh am cunoscut o studentă la sociologie care își făcea dizertația cu motivațiile oamenilor care participau la jocuri tip escape. Din păcate, nu cred că există și coordonatori de dizertații sau doctorate care să fie încântați de asemenea teme…

  7. a, eu nu prea cred în asta cu pervertirea de către comunism. Caragiale e valabil la 1900, la 1950 (dar vătuit, atenuat de stalinism) și la 2017. Anno Domini, cum ar veni, de!

  8. Caragiale este cel mai bun portretist al caracterului poporului român. Preferatul meu. Uite, schița asta (exceptând abuzul fizic) este foarte valabilă astăzi.
    Arendașul român

    – Și zici că te-am încărcat cu zece zile de prașilă, măi Ioane, așa?
    – Păi?… eu știu că le-am făcut.
    – În doi ani de când sunt aici, numai tu nu te-ai dat pe brazdă, așa?
    – Păi, cocoane, am casă grea…
    – Apoi eu n-am casă grea, măi Ioane? Vezi bine, patru copii aci, două fete la oraș în pension…
    – Auleo, ai și la oraș!!
    – Doi băieți la Paris…
    – Săracii de noi!!
    – Vezi că și eu am greutăți, mă Ioane.
    – Da, cocoane, însă eu zic că fiecare să-și crească copiii.
    – Apăi eu ți-i dau ție să-i crești, mă Ioane?
    – Nu, cocoane, dar cu prașila, drept și drept.
    – Stăi să-ți dau eu drept, mă Ioane.

    Se apropie de țăran și începe să-i care la pumni în cap. Țăranul iese năucit și se duce la primărie să se jeluiască. După un ceas se ivește primarul cu căciula în mână la poarta boierului.

    – Dar ce-a făcut blestematul ăla de Ion, cocoane?
    – Nu-i treaba ta, primarule; ia vezi să am mâne oameni la muncă, și nu uita de datoria aia, știi, c-apoi…
    – Bine, cocoane, sărut mâna.

    A doua zi Ion se duce cu o petiție la subprefect; acesta pune rezoluție, recomandând petiția primarului. Primarul, văzând pecetea tactului, zice țăranului:

    – Ce mi-o dai mie? Arat-o boierului.
    – Ce, să mă bată iar? Arată-i-o dumneata.
    – Ba eu nu mă duc la el, că m-apucă de datorie.

    Țăranul se duce la târg cu chirie și dă o hârtie prefectului, jeluindu-se de încărcarea la datorie din partea arendașului și de bătaie. Prefectul nu-și mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o dizidență în partidul local guvernamental, și dacă guvernul pierde câțiva partizani, pierde și el funcția și… are familie grea. Deci, recomandă subprefectului plângerea țăranului. Și subprefectul, având de regulat oarecare interese private cu arendașul, trimite pe țăran acasă, spunându-i că-l ajunge pe drum. Și-l ajunge în adevăr și-l și lasă. Sosind în comună, trage firește la arendaș. Mănâncă, bea bine, doarme un ceas, două, vine la primărie la braț cu arendașul și cheamă pe țăranul cu hârtia la cercetare. Îndată ce țăranul se ivește, arendașul, roșu de furie, începe să-i strige:

    – Opincarule, mămăligarule, țopârlanule, să mă dai tu pe mine în vileag?!…

    Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap. Subprefectul zice cu blândețe:

    – Cocoane Arghir, cocoane Arghir…

    Însă arendașul e prea mânios ca să-l audă. Dă înainte și tocmai după ce obosește, iese pe ușă răcnind:

    – Să te saturi de cercetare!

    Când țăranul își mai vine puțin în fire, subprefectul îl întreabă:

    – Ei, ia spune, cum a fost…
    – Păi dumneata nu văzuși?
    – Lasă asta, ailaltă.
    – Ailaltă întocmai ca și asta, încă una și zac toată vara și la iarnă mor de foame. Mai bine îi fac acele zece zile și Dumnezeu o ști…
    – Ei, uite așa mai vii d-acasă; măi omule, când țăranii și arendașul trăiesc bine, le merge cu spor la toți; înțelegerea, dragostea între săteni și arendași este mana lui Dumnezeu pentru unii și pentru alții… că, nu-nțelegi tu?… omul cu bine și cu pace, mă-nțelegi, devine că poate pentru ca să, mă-nțelegi, să… cum să zic.?… să… în sfârșit, să fie toate cu bine și cu pace.

    Și tot așa, un ceas întreg, subprefectul îi dă sfaturi, neuitând a vorbi de grija guvernului pentru țărani, de legile ce
    face guvernului pentru apărarea țăranilor ș.cl., ș.cl. Apoi face un raport prefectului, răspunzând la rezoluție că părțile s-au împăcare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s